În părțile de încheiere ale abordării
lui Ovidiu a războiului troian, vedem suferințele Hecubei și ale copiilor săi.
Acestea sunt fire faimoase din poveștile din jurul Troiei și nu este ca și cum
tradiția le ignoră, dar Ovidiu pare să le acorde o atenție specială, să le îmbrățișeze.
L-am văzut luând părțile poveștii narative a Troiei în care
tradițional este prezentată grandoare eroică și reilustrându-le ca momente
de răutate, așa că eroismul este stors din ele, iar acum,
în părțile tradiției unde răutatea este recunoscută,
Ovidiu aproape le îmbrățișează cu lăcomie și petrece timp concentrându-se pe ele.
Figura Hecubei, o vedem suferind și are un fel de aură
matriarhală, după o mare pierdere, își menține demnitatea
cu o familie decimată și pătrundem de aici, aproape imperceptibil,
într-o poveste a Eneidei. Vi-l reamintiți pe Enea aici,
marea noastră figură. Vom întâlni de asemenea povestea sa,
îl scoatem din Troia, se întâmplă asta, plecăm
prin Delos și Creta și până la Scila și Caribda.
Asta trece foarte repede. Observați cât de repede
tratează Ovidiu toate aceste lucruri. Apoi, odată ce ajungem în acel punct,
este o lungă digresiune. Durează aproape zece pagini
în traducerea noastră. Ei bine, auzim de Galatea și Acis,
care sunt îndrăgostiți fericiți, dar ghiciți ce?
Ciclopul o iubește pe Galatea. Așa că, dintr-o dată,
ce ne oferă Ovidiu? O lungă digresiune după doar o scurtă
tratare a ceea ce se petrece cu marele nostru erou Enea,
o lungă digresiune despre partea mai blândă a ciclopului.
Vi-l amintiți pe tipul acesta din Homer? Adică, e pur și simplu rău.
Ei bine, Ovidiu începe să se gândească la el ca având sentimente romantice pentru
această femeie tânără, frumoasă, și fragedă, dar ciclopul
se înmoaie pe dinăuntru. Adică e pur și simplu absurd,
vreau să spun este foarte distractiv, scuze. A explica o glumă nu e niciodată distractiv,
așa că dacă mi se pare că fac asta, face parte din înțelegere,
bănuiesc. Așadar avem această lungă digresiune
despre asta și apoi auzim de Scila și cum a ajuns în acel fel.
Din nou, ne face oarecum să ne simțim îngăduitori față de Scila, este o iubire care
merge prost și acum este transformată într-un monstru.
Deci există această parte mai blândă a acestor monștri, iar apoi
este o parte monstruoasă a oamenilor pe care îi admirăm.
Auzim despre Dido și Sibila, astea sunt alte câteva pagini în care
revenim la povestea noastră, iar apoi încă o lungă digresiune.
Auzim povești grecești despre Achemenide și sunt mai multe povești care vorbesc
despre Polifem, Eol și Circe, iar apoi niște povești de dragoste despre
oameni de care nu știi sigur cine sunt. Amintiți-vă, ar trebui să vorbim
despre Eneida acum și povestea lui Enea și fondarea Romei.
Adică pare că Ovidiu ar fi facut asta, în loc să se lanseze
în orice digresiune are chef, dar se ocupă de tot felul
de digresiuni. Apoi avem fondarea
unei așezări romane. Are loc un război
cu localnicii, rutulienii, cinci pagini despre asta,
deci un fel de mai multă epopee, genul de lucruri eroice care se petrec
când Enea îi ciomăgește pe rutulienii localnici care s-a petrecut de la 7 la 12 din
Eneida pe care nu le-am citit la curs, dar sunt mai multe digresiuni care presărează această poveste.
Evită confruntarea directă cu Virgiliu, dar sunt contraste puternice
care sunt destul de evidente la prima vedere. Este o lipsă de avânt teleologic în Ovidiu. Nu este ca și cum lucrurile
se îndreaptă spre un sfârșit cu scop,
în schimb, pare să fie opusul. Lucrurile, oricând pornesc spre un
final cu un scop, sunt împinse într-o digresiune, avem un accent
previzibil în istorie pe sursă pentru Circe și profeteasa, Sibila.
Îi plac aceste figuri, sunt cu formă schimbătoare.
Este o lipsă de profeție, nu avem multe declarații, gen Enea,
trebuie să faci asta, iată viitorul, soarta te poartă înainte.
În schimb, există o profeție la sfârșitul poveștii lui Ovidiu care
prezintă părți ale epopeei pe care nu le citim,
dar nu se încadrează în genul acesta de bătălii eroice.
Are această iuțime de a urma digresiuni și ne face
să ne întrebăm la sfârșit ce fel de Roma sau romanitate
își imaginează Ovidiu. Avem ordine pe de-o parte, acestea
sunt ruine frumoase, s-au prăbușit, dar imaginați-vi-le în picioare și frumoase, și dezordinea pe de altă
parte, lucrurile pur și simplu destrămându-se. În Ovidiu, lumea se zbate cumva
între aceste două forțe potențial puternice, ordinea pe de-o parte,
dezordinea de cealaltă. Dezordinea, în final,
pare cumva mai puternică, nu-i așa? Tot ce pare stabil
este mereu pe cale să se schimbe. Dezordinea o schimbă.
Există conflict intern, pasiune versus datorie.
Pasiunea câștigă aproape întotdeauna. A nu se înțelege că sunt exonerați
pentru asta, nu este îmbrățișată, ci sunt pedepsiți îngrozitor,
dar arată că lucrurile nu funcționează în modul în care vor
oamenii să funcționeze. Aruncăm o privire de final la viața de zi cu zi,
oameni mici în mijlocul marilor circumstanțe și avem
genul acesta de marș împiedicat spre un fel de punct final.
Cine știe care este? Ei bine, la final, Ovidiu
ne spune la finalul Metamorfozelor că este într-adevăr Roma
și este într-adevăr Augustus și nu pare să fie sarcastic
cât vorbește despre asta, pare să fie foarte serios,
ce vrea să spună, grandoarea Romei și grandoarea
lui Augustus, dar ca încheiere pentru o epopee care este construită pe
schimbare și instabilitate, ideea de permanență romană și stabilitate cel puțin oarecum
subtil este ușor subminată de modul în care Ovidiu a spus povestea până acum.
Așadar, acesta este un poet care este foarte interesat de felul în care această
viziune măreață a unei Rome monumentale ar putea avea niște piese care scârțâie și stabilitatea
pentru totdeauna, așa cum este imaginată de liderii politici, cine știe, nu este probabil ceva ce
Ovidiu e pregătit să spună că se va întâmpla mereu și mereu și mereu.
La urma urmelor, lucrurile se schimbă. Asta ar putea fi legat cumva
de motivele pentru care Ovidiu a fost exilat, dar după cum am spus la începutul
analizei lui Ovidiu, pur și simplu nu știm. Nu suntem siguri de ce a trebuit să petreacă
tot acel timp acolo, dar a făcut ceva să îl nemulțumească pe
Augustus, iar asta nu este niciodată înțelept.