Există un conflict faimos care ia naștere
în tradiția mitologică după ce Ahile este tragic ucis.
Are această armură eroică, este divină, oricine o are va avea un scut impenetrabil în jur,
cu excepția acelui biet călcâi. Așadar, desigur, aceasta
este aprig disputată, iar eroii greci cred, fiecare dintre ei
crede că ei ar trebui să aibă armura lui Ahile.
Ei bine, cei doi care se remarcă drept cei mai buni candidați să obțină armura
lui Ahile sunt Aiax și Odiseu, cunoscut ca Ulise în analiza noastră aici.
Așadar îl avem pe Aiax versus Ulise. Și binecunoscut în tradiție,
cei doi au o bătălie verbală, au o confruntare verbală cu privire
la cine ar trebui să aibă armura. Fiecare dintre ei oferă un discurs care
spune de ce ar trebui să fie acela care primește armura lui Ahile.
În loc să se concentreze pe vreuna din propriile calități bune, își menționează
calitățile bune, dar în mare parte, conform tradiției,
critică cealaltă persoană. Așadar, Aiax va spune lucruri urâte
despre Ulise, iar Ulise va spune lucruri urâte despre Aiax.
În versiunea pe care ne-o oferă Ovidiu, afirmația de deschidere a lui Aiax vorbește despre
Ulise executând raidul de noapte, o acțiune urâtă pe care a întreprins-o
Ulise în Iliada, cartea 11. Am vorbit despre cum Ulise s-a prefăcut
nebun pentru a evita să fie înrolat. Este adevărat, a încercat să evite
să se ducă în Troia prefâcându-se nebun. Auzim de Filoctet, care este un războinic care a fost rănit
în drum spre Troia și are această boală îngrozitoare
care îi dezgustă pe toți ceilalți războinici greci.
Așadar, trebuie să scape în mod urât de Filoctet și pur și simplu îl abandonează
pe o insulă și îl lasă să putrezească singur. Ei bine, Ulise este acela care inițiază și acea treabă urâtă.
Este un vorbitor priceput și un mincinos, spune Aiax, și îl parazitează
pe Diomede, acest alt mare războinic despre care
Aiax spune că duce luptele grele. Apoi, Odiseu intervine și spune,
ei bine, cu siguranță dezamorsează problema abilității sale de vorbitor.
Spune, vă rog, nu îmi reproșați că pot vorbi atât de bine și mult
și sper să nu îi reproșați lui Aiax că este foarte prost.
Trece la niște lucruri urâte de la început.
Avem o deschidere flatantă și este deosebit de atent să îl flateze
pe Agamemnon prin discurs. Așadar, ca un bun retorician,
se asigură că audiența îl place, iar apoi, își relatează toate victoriile
și succesele și vorbește despre cât de stupid este Aiax.
Acesta este întregul discurs al lui Odiseu. Iar Ovidiu petrece mult timp
în analiza sa a războiului Troian ocupându-se de acești doi schimbând replici,
vorbind unul despre altul. Ei bine, urâțenia de aici este,
la final, un fel de victorie a vorbei asupra eroismului.
Aceștia doi spun într-o discuție retorică, care nu este la fel de glorioasă
ca o discuție folosind armele marțiale, sunt de aceeași parte, așadar are
un fel de aspect de război civil. Unde a dispărut gloria? După cum am văzut
în prelegerea anterioară, Ovidiu scoate cumva momentele glorioase tipice
din această poveste și, în schimb, se concentrează pe cele fără glorie, iar în cazul acesta,
pe unul faimos, cu Aiax și Ulise desființându-se unul pe altul,
spunând lucruri urâte unul despre altul, subminându-se unul pe altul
pentru a încerca să obțină armura lui Ahile pentru ei înșiși.
Povestea nu este întotdeauna atât de negativă în valențele sale.
Ovidiu a făcut-o în așa fel încât cei doi să se umilească reciproc.
Este de asemenea, cred, probabil semnificativ pentru noi să indicăm o scurtă notă de subsol
cu privire la sistemul de educație din vremea lui Ovidiu. Amintiți-vă, am vorbit despre el
ca având o grozavă pregătire pentru a fi un bun purtător de cuvânt și minunat de abil în artele verbale.
Acesta este un mod de a avansa în vremea sa, este echivalent cu ceea ce ar fi
avocații contemporani. Așadar, Ovidiu a avut parte de această grozavă
pregătire. Ei bine, unul dintre modurile, unul dintre modurile standard în care oamenii exersau,
în sistemul lor educațional din Roma antică exersau și își ascuțeau abilitățile verbale,
era să ia fragmente din mitologia antică și apoi le prezentau
pe scenă pentru semenii lor. Iar fragmentele pe care le foloseau erau
cele în care un personaj din mitologie se certa cu un altul, iar acele certuri
erau schimburi verbale urâte între ele.
Așadar, Ovidiu cu siguranță trebuie să fi văzut de multe ori și să fi participat el însuși
la multe discuții dintre Aiax și Ahile, discuții dintre Aiax și Ulise
cu privire la armura lui Ahile. Cunoștea asta ca pe un exercițiu
elev fiind, iar aici îl include în epopeea sa într-un mod care cred
că este menit romanilor să reflecte la ei înșiși.
A prezentat poezia mitică ca și cum ar fi exercițiul unui școlar.
Ei bine, ghiciți ce, este exact modul în care au folosit-o profesorii
săi în pregătirea pe care a primit-o ca avocat. Această mare tradiție mitologică,
cu tot eroismul său a fost reformulată și reambalată într-un mic exercițiu discret,
pus la punct pentru un elev să te antreneze în artele verbale, să îți sfâșii prietenul,
care este de asemenea concetățeanul, care se întâmplă să îți fie oponent
într-o luptă politică sau legală. Este o mutare satirică minunat
de subtilă din partea lui Ovidiu. Îi arată ochiul satiric atent,
istețimea acerbă și abilitatea sclipitoare în a le aduce
pe acele două lucruri laolaltă.