Când ajungem la abordarea lui Ovidiu
a războiului troian, ne îndreptăm spre un gen diferit, trecem de la
o abordare epopeică a războiului troian, pe care o vedem
la Homer și am văzut-o la Virgiliu, la ceva ce am putea numi epopee parodică.
Se petrece ceva diferit în abordarea lui Ovidiu a acesteia
și se distrează cu noi pe parcursul întregii poveștii.
Dacă pe măsură ce citiți vă treziți în această lungă digresiune care pare
că nu se mai termină și nu sunteți siguri cum naiba este asta legată de
acțiunea principală din războiul troian, v-ați prins.
Ovidiu ne introduce în fragmente ale poveștii care nu par
să se potrivească. Vom vorbi despre care este mesajul său
în încheiere, dar haideți să încercăm să înțelegem ce se petrece
în versiunea lui Ovidiu a războiului troian. Înainte de toate, haideți
să facem un experiment mental. Imaginați-vă un documentar despre
al doilea război mondial de la jumătatea secolului trecut și imaginați-vă că în acel documentar
nu este nicio mențiune la Ziua Z, de asemenea nu sunt
bătălii aproape deloc. De fapt, este o singură scenă ca o bătălie
dură, lungă, sângeroasă în care îl aveți pe generalul George Patton care
se luptă cu cineva de care nu ați auzit vreodată. Îi este foarte greu și
apoi, în cele din urmă, îl împinge pe tip și apoi îl strangulează
și îl zdrobește cu bâta sa. Este un colonel mai bătrân care pornește
într-o lungă digresiune și începe să flencăne despre o perioadă în care era tânăr
și era un grup de urși care a venit și a trebuit
să aibă o luptă îndelungată să respingă grupul de urși și povestea
ia aproape o treime din documentarul care tratează al doilea război mondial.
Un tip bătrân vorbește despre vremea în care era tânăr
și au alungat un grup de urși. Asta este cam o treime din
relatarea despre al doilea război mondial, apoi, de partea aliaților, doi ofițeri de rang înalt
dezbat cine să păstreze pistoalele cu mâner cu toc cu perle ale generalului George
Patton. Haideți să zicem că de dragul discuției Patton este ucis în toiul acțiunii
și are aceste pistoale cu toc cu perle iar cei doi mari ofițeri
din partea aliată se luptă cine să le păstreze.
Documentarul menționează că țările Axei se prăbușesc, iar apoi,
aruncăm o lungă privire la situația disperată a familiei împăratului
japonez și toată suferința care există și vorbim despre cum au lansat aliații
bombe incendiare asupra orașului Tokyo. Iar acela va fi sfârșitul prezentării
celui de-al doilea război mondial. Ați putea să vă spuneți, ei bine,
asta e ciudat și se concentrează pe anume părți și le face
să pară foarte importante. Care-i treaba cu toată
digresiunea cu grupul de urși? De ce e aceea acolo?
Este același tip de reacție pe care probabil ar trebui să o aveți față de
prezentarea războiului troian a lui Ovidiu. Haideți să aruncăm o privire la o schiță
a acțiunii principale așa cum se desfășoară, iar apoi vom încerca să înțelegem ce pune la cale.
Avem o plecare spre Troia, iar în acea plecare aflăm despre Ifigenia,
dar în versiunea lui Ovidiu, ea este salvată în ultimul moment.
Diana o înlocuiește cu un cerb, apare o schimbare, iar apoi
sărim și aflăm despre Ahile. Marele războinic grec Ahile este o mașinărie de ucis în Homer,
este extraordinar de bun la asta. Se poartă însă într-un mod
care arată clar că este o povară grea pentru el să o poarte,
dar știe ceea ce face. Este cumva un ucigaș elegant.
În scena pe care alege Ovidiu să o extragă este Ahile contra lui Cygnus,
iar dacă nu ați auzit de Cygnus ca un războinic faimos este pentru că
Cygnus nu este un războinic faimos. Este o mică bătălie de final
și îl avem pe Ahile comparat cu un taur, acea comparație
bogată care vorbește despre el ca un taur,
cum îl face aceasta să pară? Iar apoi, avem la final, pur și simplu
îl ia pe Cygnus și îi zdrobește fața cu un scut iar în final
îl sugrumă până la moarte. Ei bine, asta nu este o ucidere elegantă,
nu este genul de lucru de care vorbește Homer.
Ahile este capabil să folosească, știți, arme de bronz ascuțite să ia viața
altor oameni în moduri dramatic de eficiente.
Adică iată aplicarea ineficientă, bolovănoasă, greoaie a forței brute copleșitoare ca
a unui taur, folosind forța brută a unui tip împotriva tipului nu foarte faimos.
Asta nu pare foarte glorios, glorios sau eroic.
Apoi avem bătălia dintre lapiți și centauri. Acesta este acel lucru
care ia cam o treime din relatarea lui Ovidiu a războiului troian,
se concentrează pe asta. Cum ajungem la acest subiect?
Și dacă nu vă amintiți este probabil în regulă, vă prindeți că
Ovidiu are doar o relație foarte tangențială
între tot acest lucru și războiul troian. De fapt, vine din gura lui Nestor,
iar Nestor este tradițional un tip căruia îi place să vorbească.
Este un bătrân și îi place să își audă propria voce, așa cum se întâmplă cu bătrânii.
Pe măsură ce îmbătrânesc, descopăr că asta este adevărat.
Vocea mea sună din ce în ce mai dulce pe măsură ce trec anii.
Cum ajunge Nestor la acest subiect de a le spune tuturor detalii sângeroase
despre bătălia dintre lapiți și centauri?
Ei bine, se decide că vrea să vorbească despre Ceneu, iar acest Ceneu
a fost cândva o femeie și și-a dorit să fie transformată în bărbat
pentru a evita să fie violată din nou și bla, bla, bla, bla, bla, bla și
apoi, dintr-o dată, începem să îl auzim vorbind ca un lapit
și cum i-au respins pe centauri. Altfel, nu este nicio legătură.
Nestor doar trăncăne cumva și dintr-o dată intrăm în această
lungă scenă ca de luptă în care lapiții, de care nu ne pasă neapărat prea mult,
omoară centauri de care nu ne pasă deloc.
Ceea ce avem, în felul în care prezintă lucrurile, felul în care Ovidiu
prezintă lucrurile este un gen de triumf al macabrului și sângerosului de dragul
sângerosului în detrimentul eroismului. Se concentrează pe aceste bestii rele
care sunt sfâșiate și sunt detalii sângeroase după detalii sângeroase.
Homer însuși petrece mult timp cu detalii sângeroase, dar,
comparativ, în majoritatea cazurilor în care o face Homer, ne pasă
de persoana care este sfâșiată. Aici, centaurii joacă un rol
care este cam ca rolul pe care îl joacă zombii în filmele horror contemporane.
Zombii sunt acolo doar pentru a fi sfâșiați și le privești sângele
scârbos, lipicios stropind peste tot. Centaurii sunt puțin așa,
pur și simplu îi vei privi fiind ciopârțiți cumva și vei spune,
o, uită-te la asta, este oarecum palpitant. Așadar un faimos vechi caz, sunt
ființe depravate acești centauri, sunt om și bestie laolaltă.
Nu îi prea admirăm. Ce avem în locul unei mari scene eroice
cu oameni de o parte și oameni de cealaltă luptând pentru o cauză măreață,
avem sânge de dragul sângelui. Este doar macabrul, iar apoi,
revenim și dintr-o dată, ne întoarcem la momentul digresiv
al lui Ceneu și o, da, și el era acolo. Aflăm despre asta. O, ok.
Dintr-o dată, Ovidiu ne-a trecut prin acest lung detaliu sângeros
care nu are nimic de-a face cu războiul troian, apoi
auzim de moartea lui Ahile. Da, într-adevăr, doar auzim de ea, moare,
iar modul în care moare este printr-o lovitură norocoasă de departe.
Îl avem pe Paris, care nu este, dintre toți prinții troieni Paris
nu este cel mai mare dintre războinici și luptă cu arcul și săgețile, asta nu este
vreodată considerat ca fiind foarte curajos. Războinicii cu arc și săgeți luptă
de departe și cumva trag, iar apoi fug. Ei bine, această săgeată zboară și îl lovește pe Ahile, iar săracul Ahile, care
este ilustrat aici pe vază, săracul Ahile fiind târât, este dat la o parte.
Dar este doar o mică, minusculă mențiune. Nu este ca și cum ar fi ceva
măreț și grandios care s-a petrecut. În următoarea noastră prelegere
ne vom uita la o altă parte a modului în care este prezentat acest război troian.
După ce moare Ahile, va fi un conflict cu privire
la cine să îi păstreze armele.