În prima noastră secțiune de lectură
din Ovidiu ne vom întoarce în Teba. Vă veți aminti în săptămâna din curs
când ne-am uitat la eurile care se dizolvă ne-am uitat la Oedip în jurul Tebei și ne-am uitat la ce s-a întâmplat cu
Pentheus în jurul Tebei. Ovidiu va petrece ceva timp în Teba. Adică va petrece ceva timp
într-un loc în care lucrurile se duc de râpă și merg puțin greșit.
Asta este categoric ceva care este interesant pentru el,
așa că nu este surprinzător că petrece o bună bucată de timp
investigând aceste povești tradiționale din jurul acestui oraș. Agave, da, face o greșeală,
iată capul fiului său pe care îl cară gândindu-se că este într-adevăr un animal.
Ei bine, de fapt nu este. Temele transformării, așa cum
le-am menționat în prelegerea anterioară sunt imens de importante pentru Ovidiu,
iar acea schimbare este tipic violentă și nu este genul de schimbare fericită.
Este de asemenea în tehnicile sale un poet foarte învățat și greu de înțeles.
Va presupune că știi deja totul despre care vorbește, așa că va prezenta lucrurile
de la un nivel foarte înalt și se va aștepta ca tu, persoană
profund învățată să știi deja toate aceste lucruri. O face pentru că scrie pentru o audiență
cu un grad literar ridicat, nu pentru că încearcă să enerveze ființele umane
contemporane care încearcă să înțeleagă despre ce vorbea
cam acum 2000 de ani. Scrie pentru o audiență cu un grad
literar ridicat care știe deja aceste lucruri. Așadar, imaginați-vă implicați
într-un set de povești despre care știți deja mult din fundalul lor,
deveniți foarte enervați dacă cineva petrece mult timp explicându-vă
toate detaliile pe care le știți deja. Așadar, Ovidiu face asta într-o
relatare proprie a poveștilor, figurile care se mișcă în jurul
Tebei merită să petrecem puțin timp cu ele.
Amintiți-vă că la început Cadmus are confruntarea sa,
intervine și găsește acest dragon în calea sa,
ucide dragonul, ia dinții și îi aruncă în pământ.
Vom vedea uciderea șarpelui, ceva cu care Ovidiu
petrece mult timp. Îi place să sară la această
violență sângeroasă. Nu îi e frică de asta de loc.
Avem o descriere detaliată a șarpelui fiind tăiat, iar apoi magia,
entuziasmul tranziției care are loc când aceste plante
devin oameni dintr-odată și încep să se miște și să interacționeze.
Din fundal, ne concentrăm pe Acteon, Semele,
avem povestea lui Tiresias, vorbim despre Narcis, am vorbit despre
Pentheus, tot felul de teme în aceste cadre ale familiei
centrate pe Cadmus și în jurul Tebei. Scena lui Acteon este una
cu care am putea petrece puțin timp. Din nefericire, vede fugitiv
această femeie de aici, Diana. Încă o dată, dacă ați văzut-o vreodată
ar trebui să fiți foarte prudenți, să fugiți în direcția opusă.
Este o intimitate puternică în această scenă, este un gros plan din viața zeiței Diana.
Ce face? Ei bine, este în baie. Știți, își pune machiajul
și se aranjează și este foarte îndeaproape și intim
și este ceva ce nu ar trebui să vedem, nu ar trebui
să vedeți asta în legătură cu străinii și cu siguranță nu ar trebui
să vedeți asta în legătură cu o zeiță. Ovidiu face aluzie, cred, permițând
în reprezentarea scenei, Ovidiu ne permite să fim ca Pentheus și
să aruncăm o privire pe furiș la ce înseamnă să fii o zeiță.
Ne invită să săvârșim aceeași fărădelege pe care o săvârșește Acteon,
privind cu ochii holbați, o, aceea-i o zeiță,
o, ce face acolo? Suntem cumva absorbiți.
Observați că atunci când Diana reacționează la ce se întâmplă este stânjenită.
Chiar roșește. Așadar avem o zeiță care roșește,
asta în sine este stânjenitor. Imaginați-vă o divinitate roșind.
Vreau să spun că este nebunesc. Cine s-ar putea gândi că un asemenea
lucru s-ar întâmpla. Dar se întâmplă.
Diana este stânjenită și roșește. În acel punct, se petrece dezastrul,
este pe urmele lui, Acteon este devorat de propriii câini,
transformat într-un animal și îi puteți vedea coarnele
ieșindu-i din cap în această ilustrare. Auzim o poveste despre Semele și
descrierea poveștii lui Semele, vreau să mă concentrez pe o anume parte a sa.
Iuno o instigă și încearcă să o facă să se îndoiască de faptul că
a fost chiar Zeus cel care a venit la ea. Corect? Oricine ar fi fost
iubitul tău tânăro, ar trebui să te asiguri că
știi cine este, deoarece adesea bărbații pretind că sunt zei.
Ei bine, acel sâmbure de îndoială pe care Iuno îl plantează în mintea lui Semele o distruge.
Insistă apoi ca Zeus să i se arate și face asta în așa fel încât Zeus
nu o poate refuza, încât când îl vede complet pe Zeus
este incinerată și distrusă. Așadar, sâmburele de îndoială pe care
îl plantează Iuno duce la distrugerea sa și este prinsă și dusă.
Acum, la fel ca în cazul lui Acteon și al Dianei,
în cazul lui Semele și al lui Iuno, linia dintre uman și divin
este psihologizată. În cazul lui Acteon,
reacția Dianei este stânjenire. În cazul lui Iuno este
neîncredere și gelozie. Este o interpretare psihologică,
emoțională a ceea ce se întâmplă când umanul și divinul vin laolaltă.
Tiresias, ajungem să aflăm despre Tiresias, lungă poveste.
Intrăm în mintea sa, dar în principal ca să putem
intra în povestea lui Narcis. Iată un mod pentru noi de a pătrunde
într-o poveste despre cineva de care Tiresias știe tot felul de lucruri.
Cum știe asta? Ei bine, se pare că a reușit
să experimenteze sexul atât ca bărbat cât și ca femeie și
datorită acestei dimensiuni experiențiale are acum
toate cunoștințele. Aceste două părți
de cunoaștere însumează cunoaștere totală,
este ca și cum sunt multiplicatorii. Iar acum Tiresias are cunoștințe
complete despre toate lucrurile. Iuno este desigur geloasă, Iuno este
tipic geloasă și apoi îl orbește, la fel cum face când ia vocea lui Eco, vom vedea asta, pedepsește oamenii șubrezindu-i și ar putea să le ia vederea sau
vocea sau ce se mai întâmplă să fie, iar apoi se întâmplă
lucruri tipice după aceea. Narcis, pătrundem în povestea sa, și
unii dintre voi vă veți aminti că ați auzit despre povestea lui Narcis și v-ați putea
aduce aminte că este o poveste despre locul de unde vin florile.
De unde a venit această floare frumoasă? Ei bine, este o poveste a unui tip și el este înghețat, știți,
rămâne captivat de propria imagine într-un lac. Și în timp ce stă acolo,
se transformă într-o floare. Ei bine, acela este de obicei
modul în care este repovestită în versiunea pentru copii a poveștii,
dar gândiți-vă la modul în care prezintă Ovidiu povestea aici.
Amintiți-vă cu ce se confruntă Tiresias. I se spune de către...
cu ce se confruntă Narcis. Tiresias îi spune că va fi în regulă
cât timp nu se cunoaște. Ei bine, în această poveste avem de-a face
cu Narcis cunoscându-se pe sine. Iar ce face este să se vadă
ca pe un obiect, el pe sine, ca tine și mine ca subiect, poate vedea
și să se gândească la lume, el însuși are propria persoană.
Când se vede ca pe un obiect, este înghețat, iar în cazul
lui Ovidiu ne este prezentat ca un fel de iubire erotică
ce este complet greșit direcționată, dar cred că este o dimensiune mai profundă
a acestei povești legată de ce înseamnă să fii om.
Este ciudat să fii conștient de sine, subiectivitate conștientă de sine.
Ar fi puțin mai ușor să nu fii unul dintre aceia,
dacă aș fi cățelușul meu, am un cățeluș și dacă aș fi
cățelușul meu acum, nu ar fi nicio îndoială cu privire la ce îmi doresc,
aș fi fericit dacă aș avea niște mâncare în castron și dacă aș putea merge la plimbare.
Asta ar fi suficient. Ca ființă umană conștientă de sine,
viața este puțin mai complicată, mare parte a timpului este bună,
dar o parte din timp nu e așa de bună, iar acea complexitate a vieții, cred,
duce aici la un fel de cheie de boltă a experienței pentru Narcis,
a înțelegerii, cu siguranță, a multe lucruri despre lumea de acolo și a fi nevoit
să ia decizii complexe etc., etc. Dar acum, Narcis se înțelege pe sine, un subiect cunoscător,
ca un obiect pentru alți oameni. Acum, asta este foarte ciudat, deoarece
nu doar că este el însuși o subiectivitate care poate vedea, percepe și simți lucruri,
dar este și un obiect pentru alți oameni. Este o revelație șocantă,
iar acea revelație șocantă, cred, îl îngheață într-o stare
din care nu poate avansa. Așadar, viața lui se încheie acolo,
nu iese din pâlnia alunecoasă a autocontemplării.
A se holba la propriul ombilic se dovedește a fi un lucru foarte rău pentru Narcis.
Auzim apoi povestea lui Pentheus. Mă scuzați. A lui Narcis se încheie, ne întoarcem la
Tiresias și auzim despre duelul lui Tiresias cu Pentheus, iar apoi
începe povestea lui Pentheus. Dar pentru Ovidiu este mai degrabă
o poveste despre Pentheus versus Tiresias, în care auzim întreaga poveste,
dar o introduce foarte dramatic pentru a o face mai mult
o discuție între Pentheus și Tiresias. Aflăm o poveste mai detaliată despre nașterea lui Bacus și venirea lui pe lume
și bărbații care nu recunosc că au un zeu între ei.
Asta produce probleme, iar întreaga poveste a ceea ce am văzut
petrecându-se în Teba în părțile anterioare ale cursului se desfășoară
prin intermediul acestor strânse legături dintre lumea umană
și cea divină. Aici, Narcis, uitați-vă la el!
Săracul! Nu poate scăpa din pâlnia
alunecoasă a contemplării de sine. În fiecare din poveștile pe care le vedem
expuse în acest set de povești tebane din Ovidiu, Acteon, Semele, Tiresias, Eco,
Narcis și Pentheus este vorba despre o strânsă legătură între uman și divin. Ceva foarte rău se întâmplă și
acea strânsă legătură este psihologizată, este prezentată, în cazul lui Acteon
în stânjeneala Dianei, pentru Semele se manifestă ca gelozie
și Semele însăși ar putea fi puțin stânjenită.
Auzim despre Pentheus, care este neinițiat și vrea să vadă
ceea ce nu ar trebui să vadă, tentație, iar în cazul lui Narcis, atracția sa emoțională față de sine
duce la pierzanie. Aceste trăiri arată că transgresiunile
umane față de divin duc la un fel de problemă.
Acea problemă apare sub o manifestare psihologică și se încheie
cu o distrugere corporală, ființa umană se dizolvă,
este sfâșiată, este ciopârțită și separăm acum umanul de divin,
deoarece, ca oameni am aspira să aruncăm o privire la acea lume divină,
dar ceea ce vedem este în mare parte pericol. Așadar, stați departe.