Haideți să încheiem analiza lui Virgiliu
luând acest text foarte bogat și uitându-ne la el prin unele din prismele teoretice
pe care le-am dezvoltat în curs. Amintiți-vă, avem un întreg set de idei
despre mit pe care le-am dezvoltat în cutia noastră cu unelte,
scoțând unelte și meșterind la mituri pe măsură ce avansăm.
De asemenea, în cazul lui Virgiliu are sens să vorbim despre lucrarea sa prin prisma
ideilor timpurii despre mituri despre care vorbeam că existau
printre antici, deoarece Virgiliu însuși scria ca
o persoană complet implicată în ideile mitului din vremea sa.
Nu știm că asta este adevărat pentru Homer. Probabil nu era. Nu știm că asta este
adevărat despre tragedieni, probabil nu era, poate că pe la margini,
dar pentru Virgiliu este cu siguranță cazul că este un expert al ideilor despre mit din
vremea sa și a-l vedea construind acest mit cu referire la teoriile mitului
este un exercițiu interesant. Așadar, vom începe acolo și vom trece
la a lucra cu povestea cu unele din ideile noastre contemporane.
Uitându-ne la Virgiliu prin prisma unora dintre ideile antice, am vorbit destul
în analiza noastră a lui Virgiliu despre spiritul său raționalizator,
așadar va lua ceea ce par a fi întâmplări ciudate și misterioase care
au loc în mit, cele mai misterioase și
va încerca mereu să ne ofere multiple moduri de a încerca să înțelegem ce se întâmplă.
Deci ceva va părea ca o vizită din partea unui zeu,
dar de fapt se petrece în cadrul unui vis, despre care știm că este
o reprezentare a unei fantezii a unei singure
persoane care are un fel de viziune în somn.
Vom avea tumultul iubirii care este trimis de o forță divină
care este concentrat pe Dido recunoscând bucuria care există
între Enea și tânărul său fiu. Așadar, aceste aspecte, cred, îl arată
pe Virgiliu în spiritul său raționalizator și le-am indicat pe acelea pe măsură ce
le-am întâlnit în analiza noastră a Eneidei.
Similar, am marcat și momentele în care Virgiliu pare
să se bazeze pe alegorie. Am vorbit despre acea legătură
dintre Iuno, traducerea zeiței grecești Hera și legătura ei cu aerul,
iar Virgiliu o identifică destul de puternic pe Iuno cu aerul
pe baza unui precedent scolastic, experții care l-au precedat uitându-se
la legături dintre zeița Hera și elementul aer.
Curent puternic în interpretarea alegorică. Apoi, de asemenea, asocierea cu Jupiter,
grecescul Zeus, cu eterul, care este puternic legat în
abordarea lui Virgiliu a subiectului, iar aceia doi sunt practic
legați împreună. Așadar, acum, zeii sunt mapați
pe trăsături existente ale cosmosului într-un mod pe care l-ar face un alegorist.
Am vorbit despre cântecul lui Iopas la sfârșitul cărții unu și cum acolo
Virgiliu are șansa să reprezinte în ce constă poezia,
în același fel în care Homer l-a folosit pe Demodoc
să reprezinte în ce constă poezia, credem. Virgiliu pare să fie conștient
că face asta de asemenea. Cunoscând literatura care îl precede
și la fel ca în cazul său de alegorie, îl pune pe Iopas să cânte un cântec
despre întreaga structură a cosmosului. Așadar, pare să ne invite din nou
să îi citim povestea ca o mare alegorie. Apoi, am putea de asemenea indica spre Virgil,
cred, într-un mod care ar fi probabil corect ca un gen de protofuncționalist.
Amintiți-vă ce fac funcționaliștii. Susțin că miturile sunt acolo pentru
a legitimiza anumite tipuri de norme sociale și culturale.
Ei bine, pare destul de clar că Virgiliu plănuiește ceva de genul acela
conștient în propria-i poveste. La urma urmelor, scrie într-o perioadă
în care Roma are nevoie disperată de un nou sens a ce înseamnă să fii roman,
o justificare, o articulare, un nou înțeles pus în spatele
practicilor sociale tradiționale. Ei bine, Virgiliu pare să se ocupe de asta
și nu l-aș numi funcționalist, deoarece funcționalismul nu era inventat,
ar fi un anacronism. Dar mi se pare un fel de
protofuncționalist. Este complet conștient de puterea mitului
de a inspira și legitimiza anumite tipuri de norme sociale și
face asta în mod conștient cu povestirea sa mitică pentru
a inspira și a legitimiza anume aspecte a ceea ce înseamnă să fii roman.
Acum, ideile moderne despre mitul lui Virgiliu sunt foarte interesante de extras,
abia voi zgâria suprafața, la propriu doar voi zgâria suprafața
unui set de posibilități foarte bogate. Cu siguranță introducându-ne
uneltele și căutând în cutia cu unelte vom găsi tot felul
de lucruri minunate în povestea lui Virgiliu. Înainte de toate, începând cu o interpretare funcționalistă din ceea ce
ar înțelege funcționaliștii contemporani din povestea lui Virgiliu.
Am sugerat deja asta când am vorbit despre un mod de a privi
cum prezintă Virgiliu relația dintre Dido și Enea.
Acolo avem o puternică impresie a unei noi valori sociale și culturale
de pietas sau datorie, iar asta intră pe un curs de coliziune
cu o veche și foarte tradițională și foarte homerică valoare culturală ancorantă
a xeniei și nu există nicio îndoială că Virgiliu era conștient de cât de puternică era xenia
în lumea lui Homer și cred că nu este nicio îndoială că a structurat această epopee în asemenea
fel încât să creeze un curs de coliziune între aceste două valori culturale fundamentale,
iar în respunând povestea în modul în care a făcut-o s-a asigurat că pietas a câștigat bătălia.
Când au intrat pe un curs de coliziune și am fost forțați să alegem între
ele, pietas este cea care ar trebui să fie câștigătoare, iese în fața xeniei. Da, ospitalitatea este bună și frumoasă,
dar datoria este și mai bună. De multe ori în viață aceste lucruri
nu se vor ciocni, dar când o fac, când ești forțat să alegi,
trebuie să alegi pietas. Deci s-ar putea foarte bine ca ceea ce
avem aici, într-o interpretare funcționalistă, este un sprijin puternic pentru această
nouă valoare culturală, atât de puternică încât este făcută explicit să aibă un curs
de coliziune cu și să învingă ceea ce ar fi putut fi considerată vechea valoare culturală
centrală din Mediterană. Așadar, punând la loc uneltele
funcționaliste în cutie o secundă și luând o altă unealtă, haideți
să facem un scurt comentariu despre genul de interpretare pe care ar face-o
un psihanalist acestui mit, cineva care vrea să facă o teorie psihanalitică
a lecturii miturilor. Amintiți-vă, potrivit lui Freud, miturile sunt
acolo pentru a dramatiza evenimentele din dezvoltarea oricărui individ
a vieții mentale, intelectuale sau psihologice, iar visurile operează în acest mod.
Ar trebui să ne uităm la mituri ca la visele unei întregi culturi.
Așadar, miturile sunt încercarea unei culturi de a reflecta, de a dramatiza
evoluțiile pe care le văd în propria lor viață psihologică
colectivă emergentă. În cazul Romei, sunt multe direcții
în care am putea merge cu asta, dar cu siguranță pare destul de clar
că ceea ce avem aici este o cultură la vremea la care scrie Virgiliu, care este dominantă
în Mediterana și o tentă de bucurie și plăcere de a fi cei mai importanți
din univers împerecheată cu un anume tip de vină față de ceea ce
a fost necesar să se ajungă acolo, inclusiv figuri ca Dido și toți
oamenii care sunt înghițiți de mașinăria sorții pe măsură ce se îndreaptă
spre producerea Romei și toată suferința umană.
Asta Virgiliu nu o ignoră niciodată, nu ascunde nimic din asta,
toate aceste lucruri par să fie cumva incluse în și descărcate din, dacă ne prefacem
că suntem romani contemporani o secundă, sunt transferate asupra
acestor personaje mitologice. Deci ideea noastră că, da, suntem în vârf
în universul mediteranean și ne simțim puțin rău că suntem acolo,
dar uite că suntem aici, fiecare din aceste piese ale concepției noastre cu privire la ce înseamnă
să fii roman sunt transferate acestor personaje și ajungem să îl vedem pe Enea trecând prin
acest întreg proces de a dobândi și strânge putere pentru Roma prin pietas și
toate lucrurile bune pe care le face. Așadar, visele pe care le-am putea avea,
fanteziile pe care noi ca romani le-am putea avea despre o mare dominație asupra altora,
acestea sunt transferate asupra unui substitut acceptabil, asupra lui Enea, pe care ajungem
să îl vedem, este un personaj mitic, este fondatorul grec a ce înseamnă să fii roman,
ajungem să îl vedem executând acele lucruri și apoi, în final,
ajută să ne justificăm propriul sens, să ofere un rost ideii noastre
despre unde ne aflăm în univers. DIn nou, doar zgâriind suprafața.
În final, am vrea să mai încercăm o altă posibilitate, să punem
unealta freudiană înapoi în cutie și folosind unealta structuralistă,
amintiți-vă, ce face un structuralist este să caute opoziții binare care
sunt în centrul unui mit. Aceste opoziții binare sunt între
două lucruri care sunt elemente importante organizatoare
ale experienței de a fi uman. Și aceste două lucruri sunt în conflict,
iar acel conflict oferă voltajul, adică energia
care face mitul să se petreacă. Ok, așadar,
dacă facem o interpretare structuralistă plecăm la vânătoare de binare.
Dacă un structuralist s-ar uita la Eneida, un structuralist ar putea propune
să ne întoarcem la o opoziție binară pe care am dezvoltat-o deja în acest curs.
Amintiți-vă că atunci când ne-am uitat la tragedia ateniană și în special la Orestia,
am vorbit despre cum era posibil să existe un binar structuralist acolo,
diferitele moduri, a privi diferite moduri în care
sunt organizate societățile umane. Pe de-o parte avem, cred,
organizarea societăților umane prin legături de sânge,
pe de altă parte, organizarea societăților prin asocieri
voluntare și în cazul acestei noi Atene democrate am vorbit despre Orestia
ca subliniind acest aspect al asocierilor voluntare ca fiind un mod
critic și important de a vorbi despre structura societății umane și aici
câștigau în defavoarea legăturilor de sânge. Asocieri voluntare versus legături de sânge,
cu o victorie a asocierilor voluntare în acel model de mai devreme.
Acum, ajungem la Roma și lucrurile, am putea folosi același binar,
asocieri voluntare versus relații de sânge, dar aici, ce se petrece este
că legăturile de sânge câștigă din nou. Așa că ne ducem înapoi în viitor.
Este o reînnoire a unui mod tradițional de a privi lucrurile pe care
Orestia pare să îl dea la o parte, ceea ce spune că partea critică de organizare
a societății umane sunt aceste legături de sânge. Gândiți-vă cât de importante sunt
legăturile de sânge în povestea noastră. Îl avem pe Enea, avem conexiunea sa
cu tatăl său, Anchise, și conexiunea sa cu micul său fiu pe care
îl îndrumă de mână, care reprezintă viitorul, avem evitarea
conexiunii cu Dido, acea asociere voluntară
care se dovedește a fi înșelătoare și care ar trebui evitată și ținută la distanță,
iar apoi, pe măsură ce parcurgem cartea șase în lumea subterană, un sprijin puternic
pentru legăturile de sânge. Priviți ce face Anchise, trasează
toți acești arbori genealogici și vorbește despre cum ei vor fi calea de guvernare care
face acest viitor să funcționeze în societatea romană mai largă, iar
îmbrățișarea acum voluntară a legăturilor de sânge în defavoarea asocierilor voluntare
ca un mod de ancorare în societate ar fi un mod, cred, în care
un structuralist ar putea privi asta. Opoziția binară aici este intenția, nu este tocmai rezolvată, degetul este
pus pe balanță, pe o parte și pe alta, în Atena clasică pe partea asocierii voluntare, în Roma înapoi pe partea
cu legăturile de sânge, dar vedem valoarea și importanța ambelor acestor idei,
iar conflictul dintre cele două în intenția noastră este ceea ce ar urmări un structuralist,
un posibil mod în care un structuralist ar interpreta uimitoarea epopee
Eneida a lui Virgiliu.