În cartea șase, vedem una din cele mai
bine cunoscute părți ale Eneidei lui Virgiliu, călătoria spre lumea subterană.
Am văzut desigur un asemenea lucru înainte în Odiseea,
dar a lui Virgiliu este puțin diferită. Un lucru pe care îl observăm, pentru început,
este că lumea subterană a lui Virgiliu are un rol diferit față de cel
pe care îl avea în epopeea lui Homer. Amintiți-vă, în timpul lui Homer, când Homer
vorbește despre Odiseu ducându-se jos în lumea subterană, Odiseu
coboară acolo, încearcă să găsească niște cunoștințe cu privire la
ce a făcut greșit și cum ar putea îndrepta răul care îi cauzează toată această suferință.
Încearcă să îl găsească pe Tiresias și să obțină niște informații de la el cu privire
la ce trebuie să fie rezolvat. Ducându-se acolo, este destul de clar
că această lume subterană este un fel de celulă uriașă.
Este doar un loc unde se duc spiritele moarte și toate
ar prefera să fie în viață. Nu se petrec prea multe aici jos.
Sunt câțiva păcătoși faimoși care sunt pedepsiți pentru eternitate, dar
în mare parte toată lumea e în aceeași barcă, sunt cu toții gri și toți
își doresc să fie în viață. Nu este ca și cum sunt cei buni acolo
fiind tratați bine și sunt cei care nu sunt așa de buni acolo
sunt pedepsiți. Asta nu se întâmplă în
lumea subterană a lui Homer. Din nou, cu excepția acelor foarte faimoși
păcătoși care au făcut lucruri îngrozitoare zeilor, ei au pedepse,
dar sunt în minoritate. Acum, când ajungem în lumea subterană
a lui Virgiliu, lucrurile sunt destul de diferite. Este foarte atent construită de Virgiliu
ca un loc în care sunt rezolvate socotelile etice. Aceia care au făcut bine în viață primesc vieți de apoi frumoase și au
perioade lungi de lucruri plăcute și fericite care le înconjoară eternitatea.
Pentru aceia care au făcut rău, care au fost răi în viețile lor,
au vieți de apoi îngrozitoare și sunt de fapt pedepsiți fizic.
Acum acesta este un tip foarte diferit de lume pe care o vedem prezentată
în Virgiliu și foarte diferită, un contrast deosebit
cu ceea ce se petrece în Homer. Sunt tradiții pe baza cărora
lucrează Virgiliu care îl ajută să construiască această noțiune
legată de viața de apoi bazată pe precedente care există în ideile teologice
romane despre zei și de asemenea revenind la niște
materiale grecești curente, mai ales filosofia pitagoreană și un exemplu al acesteia
aborda lumea subterană, apare de fapt în Republica lui Platon, în cartea zece,
demult în Atena clasică. Nu este deloc o credință normală
în perioada când Platon vorbește despre ea, dar după ce Virgiliu face lumea subterană
să arate așa, devine foarte normal în vest și este adoptată în teologia creștină,
această idee a vieții de apoi ca un loc în care se rezolvă socotelile etice,
este o idee cât se poate de dominantă, dar apucăm să o vedem aici, în
cea mai puternică formă mitică în Eneida lui Virgiliu în cartea șase.
Virgiliu este foarte specific cu privire la ce se întâmplă.
Detaliile sunt ilustrate într-un mod prin care Virgiliu își folosește
creierul raționalizator, cu privire la această problemă a lumii subterane.
Iar Homer era foarte neclar, Odiseu a plecat departe,
a ancorat și spiritele au ieșit dintr-o peșteră să vină să vorbească cu el.
În Virgiliu, vedem o arhitectură completă de lucruri și un mod
în care funcționează toate. Acum, viața de apoi, lumea subterană
este un loc dificil după cum știm. Este ușor să cobori, dar
foarte dificil să te întorci. Aflăm asta în rândurile 185 - 190 din traducerea
noastră pe care o folosim pentru acest curs. Este desigur ușor să ajungi
în lumea subterană. Moartea este prea aproape de oricare
dintre noi, din nefericire, aproape de noi toți. Suntem creaturi fragile,
așa că este ușor să ajungi acolo jos. Dar a te întoarce, asta e partea dificilă.
Așadar, Enea va trebui să încerce să găsească o cale de a întrerupe ordinea
normală a lucrurilor, să ajungă acolo, dar apoi cumva să se și întoarcă.
Apoi Sibila îi spune că va fi o cale pentru el să facă asta.
Va trebui să găsească un tip de plantă special.
Există un lucru numit creanga de aur, devenit faimos în mitologie,
o imagine poetică minunat rezonantă în Virgiliu, făcută faimoasă
în cercurile contemporane când James George Frazier a decis
să numească o lucrare seminală în studiul mitologiei de la începutul anilor 1900,
a decis să o numească „Creanga de aur”, după aceasta. Iar de acolo, a devenit, cred,
foarte ferm înrădăcinată cel puțin în studiul contemporan al mitologiei,
această imagine. Haideți să aruncăm o privire la ce se petrece.
Amintiți-vă că atunci când Sibila îi spune lui Enea, îi spune că va trebui
să se ducă și să își găsească creanga. Creanga este acolo, iar Sibila
îi spune că va veni de bună voie și ușor
dacă ești chemat de soartă, la rândul 215 o spune. Și mai spune că dacă nu ești
chemat de soartă, sub nicio formă nu vei putea să o rupi,
indiferent cât de tare tragi. Așadar fie se va rupe de bună voie și
ușor sau sub nicio formă nu vei putea să o faci.
Ok, așadar dacă ești sortit să te duci, practic îți va cădea în mâini,
iar dacă nu ești sortit să te duci, sub nicio formă nu vei putea să iei acel lucru.
Aruncați o privire la ce se întâmplă, la pagina 167 din traducerea noastră,
rândurile 295 și în continuare ce se întâmplă când
Enea se duce acolo. Rândurile sunt scrise aici,
pe ecranul nostru. „Așa de strălucitor printre frunzele verzi întunecate
de ilice se arătară frunzele aurii, foșnind în vântul blând. Enea o apucă deodată și deși se împotrivi puternic, o rupse lacom,
apoi o cără în peștera Sibilei.” Acum, nu este complet clar
aici ce se petrece, dar Virgiliu descrie ceea ce pare a fi
destul de clar o cale de mijloc între cele două posibilități distincte, mutual
exclusive, pe care ni le-a oferit Sibila. Fie va cădea în mâna ta
dacă ești sortit sau indiferent cât de tare tragi,
nu vei putea să o smulgi. Ei bine, nu cade în mâna lui Enea și nu este oprit în încercarea sa
de a smulge lucrul. „O apucă deodată și deși
se împotrivi puternic, o rupse lacom și o duse înapoi în peștera Sibilei.”
Așadar, ni se oferă o posibilitate pe care Sibila pare să o excludă și
este un moment clasic al lui Virgiliu, luând o circumstanță pe care a stabilit-o deja
și oferindu-ne posibilități foarte clare, iar apoi găsește o cale de mijloc să spună,
de fapt, s-a întâmplat altceva. Nu revine apoi și ne-o explică și
să zică, „o, prin asta voiam să zic”, ci o lasă ca pe un punct
de incongruență în poveste. Acest mod de a lăsa umbre în textul său,
spații goale, locuri care nu par să aibă sens conform parametrilor
pe care el însuși îi creează, am văzut asta în cazul
căsătoriei dintre Dido și Enea din peșteră, este dificil
de înțeles ce s-a întâmplat acolo, iar în cazul crengii de aur
este de asemenea dificil. Trebuia Enea să tragă de creangă?
Era sortit să fie acolo? Ei bine, nu auzim că era,
deoarece nu îi cade în mână. Dar nici nu auzim că nu era sortit
să fie acolo, deoarece este capabil să o smulgă.
Iar Virgiliu spune, dacă nu ar fi fost sortit să fie acolo, nu ar fi putut
niciodată să o rupă. Așadar, din asta, cu acel detaliu nerezolvat,
plecăm și ne îndreptăm spre lumea subterană.
Sunt invocări ale zeilor lumii subterane pe care Virgiliu ni le oferă pe măsură ce
mergem jos, coborând în peșteră, auzim despre Hecate, Noaptea, Pământul și
Proserpina, care este numele nostru roman pentru Persefona.
Lumea aceasta este categoric dedesubt. Mergem jos cu Enea
și cu Sibila. Virgiliu ne prezintă o arhitectură
care este foarte elaborată și detaliată și are o puternică traiectorie descendentă.
Tristețea și moartea sunt personificate în jurul nostru.
Vedem lucruri înfricoșătoare care se petrec, dar Virgiliu
ne asigură la rândul 400 din traducerea noastră că aceștia sunt monștri
goi, așa că nu ar trebui să ne speriem de ei. Suntem jos în lumea subterană
unde lucrurile nu au substanță. Așadar nu poate fi substanță care
să te poată răni fizic în forma acestor lucruri rele care plutesc în jur.
Sunt doar umbre. Acesta este Virgiliu ca o minte
raționalizantă, științifică, privindu-și fantezia a ceea ce
reprezintă lumea subterană. Apoi ne îndreptăm spre locul unde
vom trece peste râul Styx și vom intra în purgatoriu
și alte niveluri ale lumii subterane. În drumul nostru, întâlnim această figură,
nu-i așa, acest bărbat, Palinurus, l-am văzut menționat la sfârșitul ultimei noastre cărți.
Amintiți-vă, mâna pe cârmă, ghidând nava și se pare că moare, dar nu o știm, așa că îl întâlnim în acel fel,
paralel cu rolul pe care Elpenor l-a jucat în Odiseea.
Vi-l amintiți? L-am avut în relatarea lui Homer a poveștii,
Elpenor a murit fără știrea noastră, coborâm în lumea subterană,
îl întâlnim pe Elpenor. Hei, ce cauți aici?
Elpenor ne spune, hei, haideți, îngropați-mă. Morții vor să fie îngropați,
iar apoi, după lumea subterană, ieșim și ne întâlnim și îl îngropăm pe Elpenor.
Ei bine merge puțin cam așa, dar Palinurus nu își duce
întreaga poveste până la capăt aici. De asemenea, îi avem pe
Palinurus și Misenus împreună. Palinurus vine și ne spune, sunt mort,
nu o știați și vreau să fiu îngropat. Aflăm de la Sibila că va fi îngropat
de localnici unde a murit, așa că nu îl vom îngropa
la sfârșitul acestei scene. Dar trebuie să continuăm.
Așadar, vom merge mai departe și între timp, ne întâlnim cu Misenus,
care este cineva care este deja mort, care a fost îngropat și pe care
îl vom vedea pe partea cealaltă. Așadar, într-o tratare tipic virgiliană,
ia un personaj și îl împarte în două, atât Misenus cât și Palinurus joacă
părți diferite din rolul lui Elpenor pentru noi. Apoi, prin încurajările Sibilei și îndemnurile și prezentarea crengii de aur,
trecem dincolo de Styx pe barca lui Charon.
Dar observați ce se întâmplă când Virgiliu, o ființă umană întrupată sare într-o barcă
ce ar trebui să transporte doar umbre, barca scârțâie sub greutate.
Din nou, acesta este Virgiliu ca raționalizator, încercând să înțeleagă cum ar fi
dacă o ființă umană întrupată ar coborî în lumea subterană.
Îmi amintește puțin de ceea ce fac marii scriitori contemporani de
literatură științifico-fantastică astăzi. Iau legile fizicii, așa cum le știu,
și apoi încearcă să le insereze în lumi ale extremelor, forțând
acele legi, dar le respectă pe acelea pe care le pot în această lume de legi forțate.
Ei bine, asta se petrece aici, cu Virgiliu, barca lui Charon scârțâie.
Apoi traversează râul, rândurile 516 și în continuare în traducere.
Întâlnim acest câine, Cerber, care păzește lumea subterană, îi aruncăm o prăjitură,
asta îl ține liniștit și ne lasă să trecem. În acel punct, intrăm în purgatoriu.
Vedem în purgatoriu pe cei morți înainte de vreme. Acestea sunt figuri cum ar fi copii, aceia care
au fost condamnați pe nedrept, sinucigași, aceia care au murit din dragoste, și,
ca să vezi, o întâlnim pe Dido aici. Este un loc trist, nu e un loc bun în care să fii
și este un loc rezervat pentru oamenii care nu au făcut neapărat lucruri greșite,
ci doar că au murit într-un mod în care circumstanțele nu le permit să simtă întreaga plăcere care este
posibilă în viața de apoi, și vom vedea care este aceea,
care ne așteaptă la cotitură. Îi vedem pe judecătorii noștri acționând
aici jos, Minos judecă sufletele și le trimite într-o direcție sau alta.
Pe măsură ce coborâm, vedem un mix de oameni care sunt implicați în lucruri rele
și în cele din urmă coborâm în Tartar și acolo e locul în care sunt
cei mai răi dintre păcătoși. Enea este curios,
vrea să vadă asta. Iar Sibila spune nu, nu poți să te duci
acolo jos, deoarece e prea rău. Radamant acționează ca judecător acolo jos și
lucrurile groaznice sunt rezolvate în moduri groaznice. Iar apoi, în schimb, îl descrie.
În acest punct, spune apoi, trebuie să ne continuăm drumul și auzim o descriere
din partea lui Virgiliu, la pagina 178, cum răsăritul trece de meridian. Aici suntem la baza
lumii subterane, iar dacă răsăritul trece meridianul,
ce înseamnă mai exact? Suntem în lumea subterană,
cum ar putea să treacă răsăritul de noi?
Iar apoi continuă să descrie, sosește noaptea, Enea.
Ei bine, dacă răsăritul trece meridianul, cum se face că sosește noaptea?
Ei bine, s-ar putea ca despre ceea ce vorbește Virgiliu aici este
lumea ciudată în care ne aflăm. Dacă răsăritul trece meridianul în sferele
superioare, atunci s-ar putea ca noaptea să sosească în sferele inferioare.
Iar cum suntem jos, vedem noaptea sosind când răsăritul
trece meridianul superior. Dar este foarte dificil de spus.
Suntem blocați aici jos, cu Bruegel în lumea subterană, este o minunată
reprezentare aici, nu ai vrea să locuiești în mintea acestui om,
dar este una din cele mai faimoase reprezentări ale lumii subterane a lui Virgiliu, și cum
o avem de la Bruegel, nu ai vrea să petreci mult timp acolo jos și Sibila este
nerăbdătoare și pregătită să continue, spunându-i lui Enea, haide, să mergem!
Lumea este cu susul în jos, este foarte dificil să indicăm exact unde
ne aflăm, dar cred că Virgiliu ne oferă niște indicii cu răsăritul peste meridian
și noaptea sosind. În acel punct, ne îndepărtăm,
slavă Domnului, de aceste lucruri rele pe care le vedem,
oameni pedepsiți pretutindeni, și începem să ne îndreptăm
spre un alt tip de lume. Este mai stălucitoare
și mai luminoasă. Figura pe care o vedem întâi
este Anchise, tatăl lui Enea, și el ne va introduce ceea ce
se petrece aici și în același timp ne va oferi o explicație,
o explicație mai pe larg, pentru toate lucrurile pe care le-am văzut
până acum în lumea subterană.