În cartea patru, avem ocazia
să analizăm de aproape personajul Dido. Aflăm despre ea în detaliu, vedem
un portret psihologic bogat al ei, interacțiunea sa cu Enea, interacțiunea sa
cu sora sa Ana, complexitatea personajului Dido o face
o figură foarte importantă. De fapt, cred că este cel mai complex
personaj din aceste cărți introductive, chiar mai mult decât Enea.
Simpatizăm cu ea. Ajungem să aflăm multe despre ea,
am văzut-o deja fiind o persoană foarte bună. Îl primește pe Enea și pe oamenii lui,
le arată ospitalitate în modul în care îl știm din Mediterana antică
că este bine să o faci.
Construiește un oraș, ceva ce Enea poate admira,
pare să facă totul bine. În cartea unu, am arătat, fără să aibă
vreo vină, zeița Venus o surprinde și o face să se îndrăgostească de Enea,
prin intervenția lui Amor, fiul său. Așadar, este prezentată
cumva în acel sens, ca neavând control deplin,
dar putem înțelege cum este copleșită de intervenția divină.
Dar este cineva a cărei poveste nu va duce la fericire și prietenie. De fapt, tocmai opusul.
Cu acest personaj simpatic Virgiliu a petrecut mult timp privindu-l
strivit de mașinăria care conduce spre fondarea Romei.
Vorbeam data trecută despre cum toți acești curenți teleologici sunt cuplați,
legați de ideile care împing înapoi pe parcursul drumului.
Nu este o simplă mișcare spre viitor, este multă suferință ce va fi plătită pe drum,
iar Dido ne oferă un mod de a ne concentra pe o astfel de scenă specifică. Cartea patru
este cea mai bogată ilustrație a lucrurilor prin care trece.
Începe, după cum vedem, cu o vânătoare. Enea și Dido și grupurile lor
se îndreaptă spre o vânătoare în sălbăticie și deodată, ca să vezi, începe o furtună, iar Enea și Dido
ajung să se adăpostească în peșteră. Cei doi au un interludiu pe care
Virgiliu îl descrie într-un limbaj foarte interesant.
Așadar, haideți să aruncăm o privire la care este pasajul: „Acum în aceeași peșteră
veniră Dido și căpitanul troienilor, Pământul primar însăși și
Nupțiala Iuno deschiseră ritualul, făclii de fulgere scăpărară,
Înaltul cer fu martor la căsătorie,
Iar nimfele strigară imnuri sălbatice de pe un vârf de munte.
Acea zi fu prima cauză a morții și prima a întristării.
Dido nu mai avu griji cu privire la impresiile făcute și percepute;
Nu se mai gândea la iubire secretă, ci o numi căsătorie.
Astfel, sub acel nume, făcu greșeala.” Acum, ce ne oferă Virgiliu
în acest pasaj? Observați ce avem, avem
„în aceeași peșteră veniră Dido și căpitanul troienilor, Pământul primar
însăși și Nupțiala Iuno deschiseră ritualul”. A invoca Pământul și pe Iuno
aici înseamnă să invoci cele două zeițe care
au mult de-a face cu ceremoniile de căsătorie.
Așadar, vorbim despre un tip specific de căsătorie, episodul de aici
este prezentat ca o căsătorie veridică, cei doi fiind atenți la asta. Virgiliu îl numește ritual,
avem făclii de fulgere luminând, ceremoniile de căsătorie sunt marcate
de torțe, a vorbi despre torțe înseamnă deja să invoci un context ritual
al căsătoriei foarte puternic și avem fulgere luminând în jurul
peșterii, care iau rolul acestor torțe. Înaltul cer fu martor la căsătorie”.
Iată-l pe Virgiliu spunându-ne că ceea ce se întâmplă în peșteră
este o căsătorie veridică. „Nimfele strigară imnuri de pe munți”. Ei bine, și asta ar trebui să se petreacă
în timpul unei căsătorii, cu nimfele mișcându-se în jur și cântece sălbatice care sunt cântate.
Apoi, Virgiliu face o schimbare. Priviți ce se petrece
în descrierea sa a evenimentului. „Acea zi a fost prima cauză a morții și
prima a suferinței. Dido nu mai avu griji cu privire la impresiile făcute și
percepute; Nu se mai gândea la iubire secretă, ci
o numi căsătorie. Astfel, sub acel nume, făcu greșeala.”
În prima jumătate a pasajului pare destul de clar că Virgiliu
ne spune că a fost o căsătorie care s-a petrecut în peșteră.
A doua jumătate a pasajului este Virgiliu spunându-ne, nu, nu a fost o căsătorie.
Acum, pe care Virgiliu să îl credem? De fapt, este destul de greu de decis.
Ce s-a petrecut în peșteră s-a considerat căsătorie sau nu?
Acum, precedentele legale romane în aceste dileme nu sunt complet clare.
Nu este absolut transparent ce ar fi trebuit să se petreacă acolo.
De fapt, e destul de neclar ce s-a petrecut acolo.
Îi datorează Enea afiliere și devotament acum lui Dido?
Ei bine, este dificil de spus.
Dido cu siguranță crede că da, iar el în final crede că nu.
Enea vine, Mercur vine imediat și îi spune lui Enea,
trebuie să fugi, este momentul să pleci de aici.
Enea e gata să se furișeze, apare la paginile 105 și 106, iar când este prins,
pare aproape puțin vinovat, de la 490 la 500 în traducerea lui Fitzgerald.
Când este prins, rapid dă vina pe soartă, nu vreau să plec,
dar a trebuit să plec. Este destinul cel care
mă trage înainte. Nu pot face nimic să scap de el.
Dido nu va accepta asta, este absolut furioasă, supărată pe Enea,
iar neclaritatea din jurul prezentării episodului așa cum
îl include Virgiliu face claritatea mâniei ei, cred, în poveste chiar mai de înțeles.
Vedem că persoana de aici care pare să știe ce s-a petrecut
nu este Enea. Nu pare să fie Virgiliu.
Persoana care pare să știe ce s-a întâmplat este Dido,
iar puterea reacției sale este ceva de ținut minte. Vedem această minunată pictură murală
din spatele meu dintr-o pictură din Pompei care prezintă etape din
viețile femeilor. Un cadru uimitor de bogat
în care să avem conversația noastră. Dido și Enea se căsătoresc,
nu este tocmai clar ce se presupune că s-a întâmplat acolo.
Când Enea este prins, oferă această replică rapidă, „Așa că vă rog, gata cu aceste
apeluri care ne aprind pe amândoi. Mă îndrept spre Italia nu de bună voie.”
Enea va trebui să meargă înainte deoarece destinul îl trage acolo. Pe măsură ce povestea avansează,
între Ana și Dido și lucrurile negative pe care încep să le resimtă față de Enea,
la pagina 113 avem o sugestie despre un rit magic de ardere a lucrurilor lui Enea,
lucruri care vin de la Enea. Magia de iubie este un lucru foarte comun
în antichitate, iar asta ar fi fost înțeles prin acea prismă.
Magia nu era ceva de care ai fi fost mândru că îl faci, era ceva pe care
l-ai fi făcut dacă aveai nevoie disperată de ea, iar Dido o ia
în această direcție, pare de înțeles.
Pagina 114, începem să invocăm divinitățile subterane, Erebos, Haosul, Hăul,
Hecate, Diana. Aceștia sunt zei și zeițe la care
apelezi când chiar ai nevoie de ajutor. Amintiți-vă, acestea sunt divinități htonice
din ordinea veche a lucrurilor, care sunt de asemenea asociate cu magia,
la care apelează Dido. Pe de altă parte, este de înțeles
starea în care te găsești, în mare suferință. Acum, când citesc această scenă
cu Dido am mereu o părere diferită față de ea de la an la an.
Este ca și cum când citesc Homer, simt că, ok, pun încă
o cărămidă la edificiul cunoașterii  lui Homer de fiecare dată
când îl citesc, învăț ceva aici și învăț ceva acolo și construiesc un zid
de cunoștințe pe măsură ce trece timpul. Când îl citesc pe Virgiliu, citind aceste scene importante, de fiecare dată
când îl citesc întregul zid se mișcă și cred că acest caz al lui Dido este
unul din acelea deosebit de bogate în care este cu adevărat dificil să ai o decizie finală
cu privire la cum ar trebui să citim acest episod al lui Dido.
Permiteți-mi să vă dau două exemple de sentimente puternice diferite,
interpretări puternice pe care le-am avut legat de această scenă
și niciuna din acestea nu cred că este este absolută și definitivă.
Permiteți-mi să prezint câteva interpretări diferite.
Înainte de toate, cea care simpatizează, cea pe care am cam prezentat-o
până acum a fost prin versiunea ei a evenimentelor.
Ne pare rău pentru ea, cred. Aceasta face povestea ei și instanța acestor
curenți potrivnici pe care se concentrează Virgiliu, așadar, în loc să ne concentrăm
pe destinul care ne duce înainte, vedem toată suferința care trebuie să fie
creată pentru a se petrece lucrurile, într-un mod bun, ne face, cred,
să simpatizăm cu Dido și să îi simțim durerea într-un fel
și să vedem lucrul îngrozitor care se îndreaptă spre ea fiind răsplătit cu lucruri
pe care nu le merită de fapt. Dar apoi, o parte din mine vrea să intervină
și să spună, stai un pic, sunt două alte posibile interpretări pe care le putem face aici,
cum ar fi, de exemplu, o interpretare funcționalistă.
Dacă am examina aici, ce fel de valori sociale sunt subliniate,
sunt legitimizate de spunerea poveștii?
Ei bine, avem un exemplu destul de clar aici de virtutea dominantă a pietas
fiind ilustrată drept triumfantă în această situație.
Chiar dacă Enea ar fi vrut să stea cu Dido nu ar fi putut.
Datoria lui, pietas, îi solicită să meargă înainte, chiar dacă e cu un cost mare.
Această pietas este virtutea centrală a acestei culturi,
așadar, trebuie să fie împlinită. Așadar, funcționalismul, o interpretare funcționalistă aici
ar sublinia că valoarea care este legitimizată este pietas,
indiferent de cost, tot trebuie să o facem.
Mai mult, în sprijinul acestei interpretări, amintiți-vă că la început
Dido se prezintă drept cineva care dă dovadă foarte clar de
valorile tradiționale ale xenia. Îi primește pe Enea și pe
echipajul său, le dă o casă, se oferă să se căsătorească cu el.
Te poți căsători cu regina noastră. Ei bine, căsătorește-te cu mine,
poți avea un regat. Toate aceste lucruri sunt prezentate
prin reacțiile lui Dido față de Enea.
Ei bine, ce face Enea la final este să spună, xenia este bună și ar fi avut
sens în timpurile homerice, dar acum pietas este virtutea centrală
și trebuie să ne legăm de asta. Așadar, în acest duel funcționalist
pietas câștigă în detrimentul xeniei. Cred că este un mod foarte interesant
de a privi cum ar funcționa acest lucru aici. Un alt mod de a ne gândi
la asta o pune într-un context istoric mai bogat,
înțelegând ce se petrece în perioada lui Virgiliu.
Enea aici întruchipează un stăpân Roman dominând pe cineva iubit, Cartagina,
care dorește să fie cu Roma, dar în cele din urmă este distrusă de Roma.
Aceasta s-ar mapa pe istoria războaielor cartagineze pe care
romanii le-ar fi cunoscut bine. Cartagina era, dintre toate orașele
Mediteranei, acela care stătea cel mai puternic
între ei și dominația totală a Mediteranei.
Cartaginezii, în perioadele istorice reale pe care romanii le știau bine,
timp de peste o sută de ani s-au luptat aprig cu romanii.
De fapt, romanii își aminteau de conflictul cartaginez și victoria lor finală
acolo drept marea demonstrație de putere romană și forță romană.
Indica pietas, datorie, împlinirea datoriei în cel mai mare
grad posibil. Era marea demonstrație de romanitate
când i-au cucerit pe cartaginezi, indiferent cât de îngrozitoare era suferința.
I-au învins pe cartaginezi. Acum, cu acel trecut istoric al războaielor
punice, haideți să ne întoarcem și să aruncăm o privire la ce se petrece aici.
Acum avem Cartagina care este feminizată. Avem hiper-masculina Roma
care învinge Cartagina. Cartagina nu vrea nimic mai mult decât
să fie iubită de Roma, dar în schimb, Roma o distruge.
Așadar, ca un roman contemporan, este un fel de element oau,
după cum vedeți, cartaginezii sunt încă o dată zdrobiți.
Să ne uităm la altă componentă istorică aici, haideți să întoarcem puțin
și să adăugăm ceva, un fragment de istorie contemporană
pe care Virgiliu l-ar fi cunoscut foarte bine. Eroul nostru, Enea, respinge mrejele
zeiței sexului nord africane, prin urmare învingându-l pe Odiseu.
Nu cade pradă farmecelor, așa cum îl vedem pe Odiseu căzând pradă
diverselor tipuri de femei excitante în locuri ciudate îndepărtate.
Scapă. De asemenea evită greșeli care
ar fi fost în mințile romanilor în timpul lui Virgiliu. Ce s-a întâmplat în Egipt când un mare
general numit Antoniu s-a îndrăgostit de o zeiță a sexului nord africană, Cleopatra? O, s-au întâmplat lucruri îngrozitoare
și a sfâșiat întreaga Romă. Așadar, dacă încercăm să ne imaginăm
o interpretare simpatizantă a lui Dido, trebuie s-o punem în opoziție cu ceea ce va fi clar,
evident, o interpretare nesimpatizantă a unei figuri cum e Cleopatra care
își face loc în relatările istorice contemporane. Așadar, desigur că
Enea o lasă în urmă pe Dido. Nu poate cădea victimă, indiferent
cât de sinceră este dragostea lui sau a ei, nu poate cădea victimă.
Dacă ar face-o, nu ar fi mai bun decât oamenii care au cauzat un război civil
atât de îngrozitor în istoria recentă din memoria romană. Așadar, toate aceste lucruri, cred,
sunt straturi care sunt incluse în această poveste. După cum spuneam, nu sunt sigur
pe care dintre ele l-aș sprijini la final. Nu cred că Virgiliu face asta pentru noi.
Nu încearcă să spună o poveste simplă care are lecții ordonate care să fie învățate.
În schimb, prezintă mereu povești foarte complexe.
Acum nu vreau ca asta să fie o invitație ca toți să spunem, o, da,
indiferent ce interpretare vrei să oferi pentru Virgiliu este în regulă.
Que sera, sera. Eu sunt ok, tu ești ok.
Interpretarea ta este în regulă, și a ta este în regulă.
Haideți să nu facem asta. În schimb, haideți să spunem
că pentru a înțelege toate complexitățile, toate tonurile
de gri din textul lui Virgiliu trebuie
să ne dublăm eforturile de a citi foarte îndeaproape și foarte atent
și să avem conversații intense despre ceea ce se petrece.
Sunt foarte interesat să văd cum veți interpreta această poveste
în discuțiile viitoare pe care le vom avea. Cred că mai este enorm
de mult de discutat, nu am tratat lucrurile decât superficial.