Înainte să trecem la cartea patru și Dido și povestea ei, m-am gândit să facem un pas înapoi de la cărțile unu - trei și să ne uităm la două teme specifice care au apărut aici care sunt contraste interesante cu materialul pe care l-am văzut înainte și o indicație bună pentru ceea ce se întâmplă cu versiunea romană a mitului antic. Am vorbit deja despre ambele, dar voiam să îmi aloc ceva timp să mă concentrez pe ele. Voi vorbi despre „pietas” ca valoare centrală pentru ceea ce ar trebui să fie un erou și vreau să vorbesc despre conceptul de teleologie ca o forță motivatoare din spatele avansului istoric. Ideea de pietas apare ca indicator definitiv a ceea ce reprezintă Enea. Am tradus asta ca respectuos, cred că nu vom găsi vreun cuvânt englez mai bun, dar este mult mai mult decât a fi pur și simplu respectuos. Pietas are o legătură etimologică cu termenul pietate și da, într-adevăr, înseamnă a da dovadă de reverență față de zei, asta înseamnă pietas. Dar înseamnă, pe lângă acest sens de a fi respectuos și a arăta pietate, înseamnă toate lucrurile pe care un roman ar vrea să le vadă într-un bărbat roman. Este un concept de a duce lucrurile la capăt, dedicare să faci lucrurile și o idee a unui apel la responsabilitățile mai mari ale unei persoane care preia un rol de conducere, care trebuie să se asigure că toată lumea este cooptată, nimeni nu este trecut cu vederea. Pietas vorbește despre a face lucrul dificil, corect față de a face lucrul rapid, simplu, a-ți împlini promisiunile, a fi onorabil, toate aceste lucruri sunt incluse în ideea de pietas. Este imposibil să fii un mare roman fără să dai dovadă de asta și să aspiri la ea. Acum, aceasta este o virtute centrală foarte diferită de ceea ce am văzut cu Odiseu. Amintiți-vă, pentru el era polytropos. Odiseu este capabil să iasă din orice dificultate în care ajunge, prin orice putere, orice tertip pe care trebuie să îl folosească, va ieși din belele. Un roman s-ar uita la asta, un fel de evaluare culturală, și ar spune, ei bine, ce a făcut ca să intre în belele în primul rând? Nu ar fi trebuit să fie așa țanțoș și să spună minciuni și să fie șiret așa. Romanii, de fapt, nu susțin ideea de a fi polytropos, vreun echivalent roman drept central pentru ceea ce vor să fie eroul lor. În schimb, noul element central a ceea ce va reprezenta un erou se rezumă la această noțiune de a fi diligent. Așadar, Enea dă dovadă de asta în relația sa cu divinitățile. Are o relație cu propriul său zeu, penații, care îi permite să își manifeste pietas. O arată în relația sa cu subordonații săi. Arată datorie față de ei și onoare, este onorabil cu ei. Încearcă să îi aducă cu sine. De asemenea o manifestă când își subordonează constant dorințele individuale nevoilor mai mari ale societății. Asta este de asemenea inclus în ideea de pietas, care spune că interesul tău individual este doar o mică parte a lumii, în timp ce un interes social corporatist mai mare este mult mai important. Comparațiile cu albine și furnici pe care le-am văzut deja în timpurile homerice devin decorate cu o nouă calitate admirabilă în textul lui Virgiliu. Sunt indicatori ai acestui aspect de dinamică de grup și o abilitate a lucra împreună în grupuri, să rezolvi mari lucruri. Romanii sunt minunați la asta și sunt pe drept mândri de abilitatea de a face asemenea lucruri. Când Enea este ocupat cu crearea de granițe și construcția de ziduri, acesta este încă un act de pietas. Este o îndatorire pe care o duce la capăt, construind lucruri în întemeierea unui oraș folosindu-și plugul, se implică în această finalizare a ceea se așteaptă de la el. Acum, un contrast cu Odiseu nici că ar putea fi mai mare în acest sens. Dacă Enea este marele creator de granițe, Odiseu este cel care le încalcă. El încearcă constant să găsească o cale să sară peste orice graniță sau zid din calea sa, în vreme ce Enea probabil ar găsi un asemenea lucru drept joacă de copil. Mult mai interesant pentru el este un simț al datoriei de a construi un zid, de a face ordine într-o lume altfel haotică. Este tentant, deși s-ar putea să fie doar o sugestie, dar este tentant să mapăm aceste două valori culturale centrale pe dinamici politice și sociale ale vremurilor și pe culturile din care iau naștere. Treaba cu grecii, ei bine, erau într-un stadiu de explorare, aveau loc multe colonizări în perioada în care Homer își scria epopeea, până la perioada ateniană clasică, pe care ne-am concentrat în tragedii. Grecii trimiteau colonii pretutindeni, iar această idee de explorare și expansiune, a ajunge în teritorii noi necunoscute și a întâlni lucruri ciudate acolo ar fi avut o voce profundă într-un moment cultural bazat pe explorarea și găsirea de noi locuri, multe dintre ele fie nelocuite sau doar parțial locuite. Iar apoi, în contrast, o persoană ar putea fi tentată să mapeze ideea de pietas și îndatorire în subordonarea propriilor dorințe individuale nevoilor mai mari ale grupului unei culturi care avea acum, deodată, controlul și era preocupată de menținerea unui vast imperiu. Romanii se află într-o perioadă, perioadă culturală în care Virgiliu își scrie epopeea și pune pietas în centrul a ceea ce înseamnă să fii roman. O perioadă de menținere. Expansiunea Imperiului Roman a ajuns la apogeu, iar ideea acum era să întărești, să stabilești granițe care puteau fi întărite și să vorbești despre legi care nu vor fi încălcate. Nu este o perioadă de plecat în locuri îndepărtate. Este, în schimb, o perioadă să consolidezi lucrurile care au fost făcute și să întărești granițele. Acum, nu aș vrea ca acelea să devină stereotipuri a ceea ce înseamnă să fii grec și ce înseamnă să devii roman, dar, după cum spuneam, există o tentație, cred, să citim acele valori culturale într-un anumit climat social și politic al timpului. Acum, o altă temă la care voiam să mă asigur că ajungem, pe lângă pietas, este ideea teleologiei. Acum, am menționat asta în trecut sub forma unui destin, istoria care se îndreaptă spre un final predeterminat. Teleologia este un alt mod de a vorbi despre asta. Telos în greacă este o finalizare, un punct de final, un sfârșit sau o împlinire. Teleologia este ideea că istoria se îndreaptă spre un punct de final specific. Această idee părea să fie complet absentă în Homer, ideea că toată istoria se îndrepta spre un mare punct final nu prea este acolo. Cu siguranță prezentă în Eneida lui Virgiliu, o puternică, îndelungată idee a teleologiei care se manifestă. Voiam să menționez în acest moment o altă lege universală a cursului. Amintiți-vă, acestea sunt legi universale sugerate spre discuție. Legea universală numărul opt: oamenii din vârful structurii de putere și oamenii de la baza structurii de putere tind să îmbrățișeze ideea că istoria se îndreaptă spre un final predeterminat. Oamenii din vârful structurii de putere și de la baza structurii de putere tind să îmbrățișeze ideea de teleologie. Acum, de ce așa? Ei bine, oamenilor care au câștigat deja toate jocurile pe care societatea le propune spre a măsura valoarea într-o societate le place să creadă, ei bine, desigur că am câștigat, istoria mă aduce să fiu în vârful grămezii și în vârful lumii. Toate funcționează cu un scop. Am văzut odată un interviu cu una dintre marile noastre zeități contemporane, cântăreața pop Madonna și a fost întrebată, o, mare Madonna, există vreun rost? Totul se întâmplă cu un motiv sau este totul aleator? Ei bine, ghici ce, Madonna crede că totul se întâmplă cu un scop. Toată istoria este făcută să o aducă în punctul de mare influență și putere și bogăție pe care le are. Acelora din vârful structurii de putere le place să audă această temă. Le sprijină propria lor poziție în societate, cu roți uriașe ale mașinăriei mecanismului universal care i-a adus acolo. Aceia de la baza structurii de putere îmbrățișează de fapt această idee, dar din motive diferite. Dacă ești măcinat de mașinării care par să funcționeze în jurul tău, probabil crezi că nu este vina ta și că, în schimb, există aceste scopuri mai mari care acționează în vremuri istorice, dar se întâmplă să nu te includă pe tine. Așadar, te exonerează de a fi nevoit să simți că orice poziție în care te-ai afla este una pe care cumva o meriți. Oferă o structură semnificativă mai mare în lume și se întâmplă ca tu să fii în afara ei, dar funcționează. Așadar, tentația, cred, pentru oamenii de la ambele capete ale unei structuri de putere este aceea de a îmbrățișa ideea de teleologie. Acelora din mijloc, care au scopuri aspiraționale de a urca scări sociale și culturale, nu le place această idee, că istoria se îndreaptă spre un final predeterminat. Este mai interesantă pentru aceia de la ambele capete ale spectrului de influență politică și socială de putere. Acum, oricare ar fi valoarea acelei legi universale, haideți să intrăm în teleologie și contextul lui Virgiliu puțin mai mult. Uitați-vă la toate modurile în care destinul îl trage pe Enea înainte. Am aruncat deja o privire când am parcurs evenimentele din cărțile doi și trei, mai ales din trei, tentative de începuturi false în care Enea crede, ok, aici este un loc unde aș putea să îmi construiesc orașul. Vedem asta în Tracia, Delos, Creta, ținutul Caonia, Cartagina lui Dido, în Sicilia, în toate aceste locuri există o aspirație, o, bine, aici, găsește una, ne putem apuca, dar nu, mergem înainte, suntem presați, un semn divin, un mesaj, o profeție vine și spune, nu, nu este aici, este mai târziu, inhibați-vă impulsul de a construi o așezare aici. Deci am fost trași spre un punct final care nu este ceva care este sub controlul trupelor lui Enea sau a lui Enea însuși, cu atât mai puțin lui Enea însuși, dar, în clădirea mai mare a cosmosului, îi va aduce mai aproape de acest punct de final în Italia aproape în pofida lor. Adică, într-un anume punct, Enea s-a săturat. Pare să fie aproape sătul. Acum continuă să avanseze, dar o face cu suferințe personale mari și un mare cost personal. Deci aceste povești se concentrează pe această soartă care îi trage înainte exprimată de aceste declarații oraculare. Acum, ni se citește de asemenea soarta. Ni se expune un destin în momente specifice importante pentru declarații oraculare de către figuri din epopee. Jupiter, în cartea unu, are un discurs faimos în care vorbește despre cum, nu, asta este ceea ce se va întâmpla, toate aceste lucruri se vor petrece pentru Enea care vor duce la fondarea Romei. Creusa, fantoma Creusei, în cartea doi apare când spune, Enea, trebuie să continui și să fondezi Roma. Nu te îngrijora, sunt moartă, abandonează-mă! Și uite ce o să se întâmple. Îi prezintă lui Enea toate lucrurile pe care va trebui să le facă Este începutul sau indicatorul că acest punct în istorie este doar un punct ducând către altele. Teleologia este prezentă aici. Oracolul delian, aflăm în Delos, așadar în cartea trei, este vremea să mergi înainte și iată locul unde te vei duce. Aflăm o mică indicație a acesteia de la harpia Celeno, îți vei fonda orașul după ce vă mâncați mesele. Se dovedesc a fi tăvile de pâine din cartea șapte, pe care nu o vom citi. Apoi, de la Helenus avem mai mulți indicatori de afirmații teleologice care sunt rostite într-un mod profetic. Vom vedea de asemenea că fiecare din acești curenți ai sorții care ne trag înainte, împing și uneori strivesc oameni care se întâmplă să fie în drum. Cel mai bun exemplu pentru asta este ceva spre care ne vom îndrepta în continuare când o întâlnim pe Dido. Povestea ei este emblematică pentru multe povești mai mici pe care le-am văzut despre oameni care, pe măsură ce mășinăriile sorții și destinului avansează, vor fi striviți între roți, dar dacă Virgiliu ar fi scris o epopee simplă propagandistică unde tot ce era Roma ar fi fost un loc drăguț, fericit, nu ar fi inclus toate aceste detalii care vorbesc despre cât de îngrozitoare este suferința oamenilor care trebuie să se sacrifice pentru a face Roma chiar să funcționeze, pentru a ajunge în acest punct final predeterminat, iar Dido ne oferă un mod foarte interesant de a ne concentra pe ce va fi acela.