În cartea doi, paralel cu ce se întâmplă
în Odiseea, Enea devine centrul poveștii și începe acum să nareze pentru
gazdele sale cartagineze propriul său trecut și ce s-a întâmplat cu el.
Asta, desigur, ajunge direct la războiul troian. Războiul troian s-a încheiat
și Virgiliu îl face pe eroul nostru Enea să vorbească despre
ce s-a petrecut în trecutul său relativ recent, acest lucru îngrozitor care s-a petrecut,
căderea orașului său iubit. Virgiliu ne oferă o răsturnare
obișnuită imediat. Nu, povestea nu este centrată
pe Enea, pe măsură ce spune și spune ce s-a petrecut, povestea se îndreaptă
devreme spre acestă figură, Sinon. Sinon este un grec pe care troienii
îl întâlnesc spre finalul înfrângerii lor. Se pare că grecii au plecat cu toții,
așa că se duc afară, Virgiliu sau Enea cu ei, și întâlnesc
acest grec vagabond care susține că a fost abandonat de
conaționalii săi greci, iar când se apropie și vorbesc cu el, văd lângă el
acest cal de lemn uriaș. În acest punct, ne întrebăm,
știi, cine este acest grec? Nu putem avea încredere în el.
Ce e lucrul acesta? Nu putem avea încredere în asta.
Sinon spune o minciună așa de frumoasă și de bine construită
încât grecii o cred. Cred că spune adevărul. Ce le spune este că există acest
malefic, iscusit Odiseu, Ulise, iar el l-a abandonat pe Sinon.
Sinon a fost dat la o parte, așa că acum este gata să îi trădeze pe greci
și să le dezvăluie secretul. Grecii au construit acest cal deoarece
au înțeles de la Atena că era foarte supărată pe ei
pentru că au furat Palladium. Acum, ca înlocuitor, au construit
acest frumos cal sperând să nu fie adus niciodată în Troia,
deoarece dacă este adus în Troia, atunci Troia nu va fi
niciodată cucerită. Troienii ascultă asta, pare
a fi adevărat, Sinon este un foarte bun mincinos, și par să fie interesați.
Acum, mai este o altă persoană, Laocoon, care spune, nu, nu, nu,
nu credeți nimic din asta. Este o minciună teribilă.
Ei bine, din mare ies șerpi care vin și îl mușcă, reprezentat faimos
în multe forme de artă din trecutul nostru. Șerpii vin și îl mușcă pe Sinon,
o, scuze, Laocoon și moare instantaneu. Când se întâmplă asta, troienii iau asta
ca pe un semn divin, de înțeles să facă asta, că Laocoon împotrivindu-se la
toate astea se înșală amarnic, iar acum troienii și-au sporit graba
de a duce calul în interiorul orașului. Ce se întâmplă când o fac, știm cu toții.
Concentrându-ne pe Sinon o secundă, este interesant să vedem ce se întâmplă.
Ei bine, în Odiseea, gândiți-vă la numărul de ocazii în care Odiseu minte și numărul
de ocazii în care Homer pare să îl admire pentru că o face; de asemenea, avem în cazul
Atenei un fel de instigare a lui să mintă. Este încântată când minte.
Zeilor le place. Oamenilor le place când o face.
Toți sunt încântați de minciunile lui Odiseu. Ei bine, aici avem
mai multe minciuni venind din partea unui grec.
Vă puteți imagina romanii gândindu-se la acești greci ca fiind mari mincinoși.
Dar în acest caz, nu este nimic încântător în legătură cu asta. Înseamnă
distrugerea poporului despre care povestea lui Virgiliu este cel mai interesată.
Așadar, minciunile sunt cu siguranță asociate cu grecii, dar nu sunt deloc ceva
despre care zâmbim și care ne place. Sunt lucruri teribile, teribile.
În acest punct, obținem versiunea definitivă a ceea ce se petrece la sfârșitul
războiului troian, da, într-adevăr, scrisă la 1200 de ani după eveniment în relatarea lui Virgiliu.
Aceasta este versiunea definitivă a ceea ce se petrece la încheierea războiului troian,
inclusiv calul troian și celelalte lucruri. Grecii ies din cal în toiul nopții, după ce s-a băut și s-a petrecut mult, troienii nu sunt pregătiți pentru război
și grecii au mână liberă. Când distrug orașul,
acesta este un lucru teribil, teribil, teribil. Virgiliu îl narează în mare detaliu și de asemenea cu multă grijă
din partea lui Enea, ce se întâmplă cu concetățenii lui, ce
se întâmplă cu familia lui, ce se întâmplă cu orașul lui.
Enea trece prin toate acestea. Parte din ceea ce este inclus în poveste,
așa cum ne-o zugrăvește Virgiliu, prin ochii lui Enea, este o idee
că Enea are această figură de erou și un erou care va fi format pe
un simț central al datoriei și de a duce lucrurile la capăt.
Primul lucru pe care va trebui să îl facă pentru a porni povestea noastră
este să abandoneze Troia. Nu se va scufunda cu corabia.
Vom descoperi că asta este un lucru ciudat în Virgiliu.
În mare parte, ce se întâmplă este că Enea e capabil să îi conducă pe oamenii săi,
oameni care își pierd toți ceilalți oameni în misiunile lor
pe care le comandă au o problemă. Marii generali romani ar trebui
să se scufunde cu corabia. Așadar, Virgiliu va începe o poveste bazată
pe abandonul Troiei prin această figură a lui Enea, a cărui abilitate centrală este
„pietas”, datoria sa, abilitatea sa de a duce lucrurile la capăt.
Dar sunt, desigur, multe motive bune pentru Virgiliu sau pentru Enea
să abandoneze ceea ce se petrece. Sunt figuri care vin
și îi spun să o facă. Avem zei divini care vin,
fantome care vin și îi spun, alte ființe umane, însăși soția
sa, la sfârșit, vine și îl imploră pe Enea să plece.
Deci sunt multe premise rezonabile incluse în poveste pentru ca Enea
să plece și, desigur, o face. Este unul minunat pe care voiam
să îl indic, în cazul lui Venus, în Fitzgerald este la rândurile 780 până la 825,
780 până la 825, și insistă pe un tip foarte specific de influență virgiliană despre cum
să prezinți scenele unui dezastru ca acesta. Există o dovadă stranie
pentru Enea că totul este pierdut. Vă veți aminti în această parte a epopeei
că Venus ridică vălul realității și îi permite lui Enea să privească în spatele
suprafeței superficiale a lucrurilor pentru a vedea ce se petrece în structura
de bază a lucrurilor, structura cosmosului așa cum
o cântă Iopas. Când îl ridică, ce vede Enea? Este martor al zeilor însiși în aceste
forme umbrite, masivi, în aceste forme masive, distrugând
zidurile Troiei. Acum, asta este un lucru
terifiant de văzut. Să vezi ființe umane făcând-o cu arme
mari și formații uriașe, asta în sine este îngrozitor de imaginat, dar
să îți imaginezi forțele ascunse ale cosmosului distrugând propriu-zis zidurile
Troiei este profund sinistru. Pentru Homer este furie
și mânie. Pentru Virgiliu, este un fel de amenințare
existențială, întregul univers pare să opereze cumva cu forțe din spatele scenei
care uneori pot avea rezultate sinistre asociate.
Lumea lui Virgiliu este construită pe o idee că pot exista profunzimi de forțe sinistre
într-o lume de care altfel noi, ca oameni, am putea fi complet ignoranți.
Așadar, ajungem să vedem Troia cuprinsă de flăcări, în acest sens mai larg,
iar apoi îl vedem pe Virgiliu scoțându-l pe Enea. Virgiliu îl aduce pe tatăl
său cu el, pe umerii lui și zeii săi de casă.
Tatăl venind cu el poate fi aici o frumoasă reprezentare a trecutului
și tradiției lui Virgiliu, scuze, al lui Enea. Poartă asta mai departe ca pe o povară,
să o ducă mai departe cu el și își îndrumă de asemenea fiul
de mână, viitorul, cu alte cuvinte, îl îndrumă spre etapa
următoare a lucrurilor. Destinul îl duce înainte prin fiul său,
în timp ce tradiția din trecut vine cu el, sub forma tatălui său,
pe umerii săi. Va intra atunci cu ușurință într-un nou
viitor cu tatăl său și cu fiul său?
Ei bine, deloc. Lumea lui Virgiliu este o lume care
este caracterizată de întuneric. Este caracterizată prin suprafețe mișcătoare.
Aveți grijă când citiți. Este o lume ciudată în care să intrați.
A lui Homer, cred, este foarte puternic iluminată în mare parte din timp.
Vedem ce se întâmplă. A găsi toate legăturile dintre lucrurile
pe care le putem vedea, evident, este parte din provocare.
Pentru Virgiliu, există dificultate chiar și în a înțelege ce se petrece
în esență. Va fi un nivel de suprafață, vor fi
mereu alte niveluri acționând în același timp.
Asta se întâmplă pentru Virgiliu și se întâmplă pentru noi când citim povestea.
Se întâmplă de asemenea pentru Enea. Nu va fi în control deplin
al tuturor lucrurilor care se petrec în jurul său.
Este purtat de acest mare destin spre un viitor spre care se îndreaptă,
dar va fi multă durere, zbatere și suferință pe drum,
așa că fiți atenți la aceste forțe ascunse.