Vom acorda atenție modului în care
Virgiliu însuși percepea mitul în curs. Aceasta este încă una din acele întrebări
pe care, dacă le-am fi adresat lui Homer sau autorilor de tragedii, nu am fi primit
vreun răspuns prea clar. Am fi cam limitați la ceea ce
credeau că reprezintă mitul. Când ne întoarcem la Virgiliu, însă, avem
dovezi bune pentru anumite moduri în care înțelegea că funcționează mitul.
Știm, de exemplu, că Virgiliu are o legătură cu această mare tradiție
de interpretare a lui Homer. Este un poet cărturar.
Da, este foarte clar un artist, poet de prim rang, dar este în același timp
o persoană foarte învățată, care nu este doar familiar cu tradițiile pe care
le scrie și rescrie, ci de asemenea și cu tradițiile comentariilor la adresa
lui Homer, iar asta îi oferă un context bogat în care să refacă tradițiile
pe care le primește și ne oferă o fereastră spre ceea ce Virgiliu
însuși punea la cale drept creator de mit. Putem spune cu siguranță că Virgiliu
are un impuls raționalizator puternic. Vom vedea că atunci când ajungem la
evenimente ciudate, minunate, mistice Virgiliu va oferi în mod tipic un tip
de cauzalitate redundantă pentru acele evenimente ciudate sau mistice.
Așadar, de exemplu, scena cu îndrăgostirea, vom vedea în finalul cărții unu când
Venus decide să o slăbească pe Dido făcând-o să se îndrăgostească nebunește de Enea,
punctul în care artele iubirii sunt folosite de fapt pentru lucruri teribile.
Ei bine, asta se întâmplă în mit, nu-i așa? Iubirea este departe de a fi
un gen de forță moale și fragilă, este ceva care poate distruge o persoană.
Ei bine, cu siguranță i se întâmplă lui Dido. Venus intervine apoi și o face pe Dido
să se îndrăgostească nebunește de Enea. Dar pentru a face asta, se folosește de fiul
său Amor, care va fi cunoscut mai târziu și drept Cupidon, iar Virgiliu
ne spune specific povestea, ceea ce face Venus este să îl
preschimbe pe tânărul său fiu Amor în forma tânărului fiu al lui Enea, Ascanius. Așadar, acum avem această imagine pe care ne-o prezintă Virgiliu care vorbește,
pe de-o parte, despre o zeiță într-un puternic act de intervenție divină făcând
o femeie să se îndrăgostească de un bărbat, dar pe de altă parte, o face
printr-un surogat care ia forma unui copil mic.
Acum, nu știu că asta este absolut adevărat, nu voi numi
asta o lege universală, dar haideți să etichetăm ceva
ce am observat în timpul vieții mele numit efectul cățeluș.
Dacă cineva ar vrea ca o persoană, altcineva să aibă o atracție amoroasă față de ei,
a avea un cățeluș în poală nu este un lucru rău.
Înseamnă că poți arăta persoanei că da, cățelușul automat
topește inima unei persoane și face persoana să se gândească, oau, este așa de drăguț
și vrem să venim să îl mângâiem. Apoi, de asemenea, dacă acea persoană care
are cățelușul în poala lui sau ei, are de fapt grijă de micuț, ei bine,
șansele sunt că poate persoana ar putea fi o persoană bună să o ai în preajmă,
știi, într-o relație de lungă durată. Așadar, cățelușii sunt o cale bună de
a atrage atenția oamenilor și a le exprima într-un fel că tu însuți s-ar putea
să fii suficient de bun încât să ai grijă de altceva, așa că s-ar putea
să fii un partener vrednic pentru acea persoană. Ei bine, modul în care Virgiliu spune povestea,
a-l face pe Ascanius să fie obiectul care o face pe Dido să treacă de la doar
a admira această figură abstractă a lui Enea la a se îndrăgosti lulea, pasional
de el este oarecum interesant. Este o psihologizare a întregului eveniment
de care cred că s-a ocupat Virgiliu, să o aibă pe Dido într-un exemplu
al acestui efect cățeluș, văzându-l pe acest micuț și gândindu-se, ei bine, oau, această persoană s-ar putea să fie ok și
a avea acela drept mijlocul prin care dragostea pasională o acaparează este un mod prin care,
cred, Virgiliu ne oferă un set redundant de cauze pentru ceva ce este altfel
o intervenție divină grandioasă. Vom vedea mai târziu în poveste mențiuni
în cartea trei cu privire la zeii de casă ai lui Enea.
Sunt unii care vor apărea în poveste iar și iar.
De fapt, are un vis despre ei spunându-i că este important să părăsească Creta
acum că este o molimă acolo, și că ar trebui să plece și să încerce
să își fondeze orașul altundeva. Enea se gândește la Creta ca
la un posibil loc să își înceapă noul oraș, să demareze lucrurile, iar acești
zei de casă vin și îi spun să plece. Acum, apariția zeilor unei persone este genul de lucru mitic incitant,
dar priviți ce a făcut Virgiliu cu el.
Îl prezintă sub forma unui vis, așa că acum îl avem pe Enea imaginându-și ceva
care se întâmplă care ne oferă un alt fel de înțelegere psihologică a ceea ce
se petrece, iar apoi boala care afectează grupul înseamnă că
va trebui să părăsească Creta oricum. Așadar părăsirea Cretei și abandonarea
acelui loc ca un sit potențial pentru o viitoare Romă este determinată
de boală, da, într-un mod fiziologic, este de asemenea determinată
de un vis, care ar putea fi privit ca o realitate psihologică
sau poate drept intervenție divine. Este de asemenea prezentat în
Virgiliu ca apariție divină pură și simplă. Toate acestea sunt prezente aici. Există un set redundant de cauze care
sunt oferite pentru acțiune, unele mai mistice decât altele într-un gen
de mișcare virgiliană tipică. De asemenea, legăturile zeilor și
ce înseamnă sunt ușor schimbate în povestea lui Virgiliu.
Când auzim despre Jupiter că va fi foarte retras din mare parte
a evenimentelor care se petrec în poveste, asta este ușor diferit de Zeus,
care își murdărește mâinile și amenință oameni și trimite mesageri și
tot felul de acțiuni propriu-zise în care îl vedem pe Zeus implicându-se.
Jupiter este mult mai detașat și mai mare și mai îndepărtat.
Există o asociere pe care o construiește Virgiliu aici a celui mai mare zeu,
Jupiter, cu cele mai înalte niveluri ale cosmosului. Romanii ar fi cunoscut asta
printr-un termen grec „aether”. Cele mai înalte culmi ale cosmosului sunt
locurile cu care Jupiter este asociat și acolo este locul în care stă.
În mare parte nu coboară. Nu vom vedea genurile de
exemple de încăierări cu Jupiter fiind implicat în acțiune
așa cum făcea Homer. Un alt exemplu interesant
din asta este această figură, Hera, scuze, Iuno.
Vom ajunge să o cunoaștem pe Iuno destul de bine în poveste și Virgiliu
are o nuanțare specifică a ei. Amintiți-vă cum vorbește despre ea
la început, vorbește despre cum Enea este placat de lovituri din aer,
din partea lui Iuno către el. Bine, în fine, și pe măsură ce citim,
pune lucrurile cap la cap, are sens, dar vom vedea că atunci
când se implică Iuno în evenimente sub pământ, în mod tipic se va implica
sub forma unei zeițe a furtunii, va sufla vânturi spre Enea, va sufla furtuni
împotriva lui, va fi presat de furtuni fizice propriu-zise care sunt
acum direcționate de Iuno. Ok, bine, știm că zeii se implică
în asta, dar treaba este că în materialele grecești Hera nu este o zeiță a furtunii.
Nu apare trimițând furtuni împotriva oamenilor.
Poseidon cu siguranță o face. Zeus o poate face, dar nu este în mod
normal modul Herei de a face lucrurile. De când este regina zeilor
o zeiță a furtunii? Ei bine, Virgiliu lucrează într-o tradiție care
se inspiră din lucrările scolastice grecești și, de fapt, pe baza unei interpretări
alegorice lungi și profunde a zeiței Hera ca fiind asociată cu vremea.
Termenul grec pentru „Hera”, l-am scris pe tablă lângă termenul Hera
în engleză, acolo în caractere grecești, are un eta,
un ro și un alfa. Eta este un E lung și H-ul care apare în
engleză este rezolvat în greacă de acel mic semn încolăcit de deasupra, scuze,
micul colăcel de deasupra lui eta, hah.
Hera este numele ei, acolo în greacă. Ei bine, grecii observă curând că
asta era de fapt o anagramă pentru cuvântul grecesc pentru aer.
„Aer” este aerul dens al atmosferei noastre din jurul nostru, și și-au spus,
ei bine, literele Herei, dacă le amesteci,
o asociază cu înțelegerea noastră a aerului.
Așadar, de la începuturi, alegoriștii greci o priveau pe Hera ca pe un simbol alegoric al aerului.
Acum, credeau de asemenea, conform științei timpurilor, că aerul era
responsabil pentru vreme, iar dacă se încălzea sau devenea umed
sau toate acele lucruri, dacă aveam tunete, aveam vânturi, aveam vânturi calde,
vânturi reci, aveam toate fenomenele meteorologice inclusiv furtuni
erau incluse în această atmosferă mai joasă de aer.
Așadar, când Virgiliu vorbește cu grijă despre
Iuno ca o zeiță a furtunii, ce face este să acționeze dintr-o lungă
și profundă tradiție alegorică care a asociat-o multe secole
pe Hera cu aerul. Acum, face Homer asta?
Ei bine, în mare parte nu. Interpreții lui Homer fac asta, și Virgiliu
lucrează din această tradiție, din tradiția intelectuală
din jurul interpreților lui Homer. Vom vedea în panteonul lui Virgiliu nu doar
că avem divinități olimpiene mari și distincte și foarte îndepărtate,
mai ales în cazul lui Jupiter, vom avea de asemenea aceste figuri,
acești zei ai casei. Aceștia vor fi efigii, statui propriu-zise,
care sunt zeii locali ai anumitor familii,
un obicei foarte roman, deloc unul grec. Acestea vor fi foarte importante pentru povestea lui Virgiliu și sunt un fel de
concretizare a forțelor divine abstracte sub forma efigiilor specifice spre care
oamenii își pot direcționa actele de venerare, un alt tip de indicație
din partea lui Virgiliu că are de-a face cu, da, abstracții,
dar acele abstracții vor fi făcute concrete. Vom observa de asemenea că în avansarea
acestui spirit raționalizator, vom avea nume de locuri reale
incluse în povestea noastră. Povestea lui Virgiliu este complet mapabilă.
Este mapabilă pe zone specifice din Mediterană.
Când ne-am uitat la Odiseea lui Homer nu am propus vreo mapare, deoarece,
de fapt, toate mapările Odiseei sunt creația producătorilor de hărți.
Homer nu ne oferă vreun atlas fixat pe marginea căruia mulți oameni petrec
mult timp cu privire la care mapare ar trebui să fie unde și dacă
Scila și Caribda sunt într-un loc al Mediteranei și Stâlpii lui Hercule
sunt altundeva, dar în mare parte, percepția lui Homer a acestei întregi
zone este un ținut de fantezie mitică, cu locuri ciudate și minunate,
dar nu le poți găsi explicit pe hărți.
Complet diferit cu Virgiliu. Fiecare loc despre care va vorbi este
mapabil specific pe geografia reală pe care tu și eu ca romani clasici
le cunoaștem, vom ajunge să o cunoaștem, știm aceste locuri, e posibil să fi crescut
în ele, e posibil să le fi vizitat. Virgiliu mapează mitul
pe locuri istorice reale. Acum vom vedea alte abordări cu care vom petrece
ceva timp, în care impulsul raționalizator al lui Virgiliu
va interveni. Și în fiecare din aceste puncte,
îl vom lega de acest nou aspect al mitului în istorie cu care lucrează Virgiliu.
Lucrează într-un timp istoric cu multă învățătură în jurul său
și nu va ignora asta în crearea propriului său mit.
Și totuși, Virgiliu reușește, chiar în această perioadă învățată, istoric și
științific, cu mari arhive pretutindeni,
Virgiliu tot va reuși să construiască mitul.
Este mult mai dificil să o faci în cadrul istoriei, cred că veți fi
de acord că Virgiliu reușește cu brio.