În povestea lui Oedip am văzut dezintegrarea identității în piesa lui Sofocle. Trecând acum la „Bacantele” lui Euripide, vom vedea o altă identitate disipându-se sub ochii noștri. Se va întâmpla într-un mod ușor diferit, complet legat de această figură a lui Dionisos. Dionisos este un zeu ale cărui detalii le vom descoperi în această piesă și sunt inversiuni fascinante ale modului normal în care ar trebui să se comporte zeii greci. Are un alt nume. Dionisos și Bacus, ambele la fel de grecești. Uneori, când întâlnim nume multiple ale zeilor, unul din ele aparținea grecilor, unul romanilor sau altcuiva. Nu este cazul. Adică este cunoscut atât ca Dionisos cât și ca Bacus în materialul grec. Are o poveste în spatele său care este fascinantă, complexă și interesantă. Este într-adevăr un zeu olimpian, își are locul. Este cu siguranță unul dintre ei. Apare devreme în tradiție. Mențiuni timpurii ale lui Dionisos apar pe ceramică. Îl avem, atestări ale sale ca zeu grec standard de când avem atestări ale oricărui zeu grec standard. Dar unele din lucrurile pe care le face sunt puțin stranii și, de fapt, par a fi exemple inversate intenționat ale obiceiului grec obișnuit și modurilor normale de a venera zeii. Majoritatea ritualurilor grecești se petrec în spațiu deschis, la lumina zilei, le facem în public, în mulțimi, la altare standard în mari temple monumentale, se fac sacrificii de animale. Este o ucidere a unui animal atent controlată. Animalul este apoi gătit, tăiat și servit oamenilor pentru a fi parte din dieta lor sănătoasă pe care o mănâncă. Era un aspect foarte public al acestor componente generale ale riturilor. Riturile dionisiene sunt opuse în fiecare din aceste cazuri. În loc să fie în timpul zilei, au loc noaptea, în loc să fie în spațiu deschis în lumina zilei, au loc în secret, în loc să fie în centrul orașului, au loc la periferie, nu într-un templu principal, acolo în dealuri, dealurile nebune. Citeron va juca un alt rol când vine vorba de riturile dionisiene. Avem o formă sălbatică de a urmări animalele și a le sfâșia cu mâinile goale în locul ideii unei ucideri controlate a animalului într-un sacrificiu la templu, iar apoi, la final, consumul de carne crudă. Asta este ceea ce fac participanții dionisieni în loc să o gătească și să o mănânce după ce a fost preparată. Dionisos și riturile sale par atât de atent să dea peste cap toate componentele ritului sacrificial grec, principala componentă a ceremoniilor religioase grecești. Pare a fi, pare ca și cum este constituit ca o inversiune a ceea ce trece în mod normal drept practică grecească. Și important în mod crucial, aici vedeți în vița și micii struguri care sunt atașați de ea în iconografia din jurul lui Dionisos inclusă în minunata ceramică din spatele nostru, Dionisos este un zeu al vinului. Iei acest frumos fruct de aici și îl supui unui proces special, îl amesteci, îl lași să fermenteze o perioadă și obții această băutură minunată de aici. Această băutură are gust bun, are poate un gust puțin ciudat la început și după o perioadă s-ar putea să înceapă să îți placă. Și dacă îți place, ești primit într-o altă lume. Se crede că vinul dionisian te ia din lumea și spațiul cu care ești obișnuit și te plasează practic în afara ta. Există o latură extatică în a fi petrecăreț dionisian. Vinul, da, va fi parte din multe ceremonii religioase în antichitate, dar vinul în exces extraordinar este caracteristic lui Dionisos. Este cumva o parte centrală a ceea ce înseamnă venerarea lui Dionisos. Ideea de a fi nu doar amețit, nici măcar pur și simplu beat, ci beat absolut, complet, asta este parte din venerarea lui Dionisos. Este de asemenea o parte din răsturnarea tuturor celorlalte componente normale ale ritualului grecesc ce par a fi implicate în ritualul dionisian. Este însă o parte consistentă a panteonului grecesc, după cum spuneam. Dionisos este destul de des privit cu ochi ciudați, chiar și în materialele grecești la care ne vom uita, ar putea fi un zeu străin, ar putea fi un nou-venit. Se întreabă cumva de unde a venit. Toate acestea, însă, vin peste ceea ce credem că este istoric o indicație că Dionisos este la fel de vechi ca orice alt zeu grec și pare să fi fost de la bun început întotdeauna suspect. Așadar, este acea persoană din familie despre care s-au pus mereu întrebări dacă face de fapt pe deplin parte din familie. În Bacantele, vom vedea prelucrate niște teme de același tip, care sunt paralele cu genul de teme pe care le-am văzut prelucrate în imnurile homerice. Vor fi referințe la nașterea lui Dionisos, va încerca să își asigure locul în panteon și să găsească o poziție stabilă pentru sine, va fi ocupat, se va implica în stabilirea riturilor sale și să se asigure că ființele umane execută aceste rituri pentru el. Toate acestea se pretează tipului de analiză mit și ritual pe care o vom vedea în piesele lui Dionisos, în Bacantele de Euripide, vom vedea o utilizare a unei anume unelte pe care o avem a mitului și ritualului care va susține iar și iar că miturile sunt acolo pentru a oferi povestea de fundal din spatele activității rituale pe care tu și eu o facem în mod normal. Pare că Bacantele se potrivește foarte bine în acest tip de tipar pentru mituri și cum funcționează. Trecutul Tebei este ceva care s-a ivit când am început să vorbim despre Oedip și Teba apare din nou în Bacantele. Interesant pentru noi să ne oprim un moment aici și să ne uităm mai îndeaproape la această tradiție. L-am menționat data trecută pe Cadmus și legătura lui specifică cu tema nașterii autohtoniene care apare în povestea sa, dar ar mai fi lucruri pe care vreau să mă asigur că le extragem. Teba apare în tragedii care supraviețuiesc din Atena, în special ca un fel de imagine în oglindă a Atenei, pe care atenienilor le place să și-o imagineze. Atena stabilității, Atena raționalității, a gândirii limpezi, toate aceste lucruri apar în dramele desfășurate în Atena. Când atenienii vorbesc despre un loc ciudat, unde lucrurile sunt puțin stranii, puțin mai așa, toate sunt puțin nelalocul lor, adesea vor vorbi despre Teba. Teba reprezintă pentru ei un loc care are un trecut profund și o înrădăcinare mitică importantă în trecut, dar când o prezintă atenienii, prezintă lucrurile din legendele Tebei care par ciudate și dubioase. Este o puternică asociere în familia lui Cadmus cu un anume tip de violență. Amintiți-vi-l pe Cadmus, am vorbit despre el în prelegerea anterioară despre Oedip, era originar fenician și sfârșește prin a ajunge în Grecia deoarece își urmărește propria soră, Europa. Europa îl urmărește pe Zeus sub forma unui taur încercând, se îndrăgostește de taur și încearcă să intre în contact cu acel taur. Cadmus este pe drum, încercând să o găsească când întâlnește acest șarpe, ucide șarpele, taie dinții dragonului și, amintiți-vă, când acei dinți ajung în pământ, ființele care răsar devin familiile fondatoare ale Tebei, acești oameni se întorc unii împotriva altora și încep să se ucidă unii pe alții. Violența fratricidă apare în familia lui Cadmus. Apoi, fiicele lui Cadmus, Ino, Semele, Autonoe și Agave, fiecare are o poveste cu probleme. Semele, unii dintre voi vor ști, este o poveste foarte faimoasă, este de fapt mama lui Dionisos. Așadar, Dionisos este profund conectat cu Teba în descendența familiei sale. Da, Dionisos are pe de-o parte o mamă muritoare. Când Semele, conform poveștii, rămâne gravidă cu Zeus, printr-o viclenie a Herei insistă ca Zeus să i se arate în gloria sa deplină. Când Zeus o face, este arsă de vie. Zeus ia apoi pruncul și Dionisos se naște apoi din coapsa lui Zeus, într-un fel de pântec masculin, preluând rolul început de un pântec feminin. Așadar, Zeus dă naștere apoi lui Dionisos a doua oară, iar Dionisos se alătură panteonului, dar săraca Semele este arsă de vie. Pe lângă aceasta, celelalte fiice, Autonoe și Ino, Autonoe, fiul său Acteon moare fiind sfâșiat de propriii câini de vânătoare, o moarte teribil de violentă care apare de asemenea în familia lui Cadmus. Ino moare de asemenea, moare aruncându-se în mare cu propriul fiu în brațe când soțul său într-o frenezie o urmărește și încearcă să o ucidă. Se petrec lucruri îngrozitoare în familia lui Cadmus. Lui Agave, a cărei poveste o vom vedea în Bacantele lui Euripide i se vor întâmpla și ei lucruri teribile. Fiecare din aceste instanțe ne arată că familia lui Cadmus este vizitată, este infectată cu acest tip de violență într-un mod care nu este tocmai ca acela al casei lui Atreus, unde acea violență se îndreaptă constant împotriva sa și nu se poate vindeca. În schimb, pare pur și simplu că lucruri îngrozitoare, aparent aleator, i se întâmplă continuu acestei sărace familii. Fiecare din ele are o legătură cu această figură a lui Bacus sau Dionisos, despre a cărui poveste vom vorbi în continuare.