În Eumenidele vedem
consecințele acțiunii lui Oreste, eliminându-și mama și pe iubitul ei
și încercând să facă dreptate familiei sale conform vechii ordini a lucrurilor.
Ne amintim din Homer cât de diferit era ilustrată povestea.
Amintiți-vă, Homer îl prezenta pe Oreste ca exemplu de tânăr care
acționează chiar și când este dificil. Ei bine, cu siguranță că o face, dar
accentul pe care îl dă Eschil poveștii este ceva destul de diferit.
Nu este ca și cum putem să îl îmbrățișăm pe Oreste și să spunem
că ar trebui să fim toți așa. În schimb, cred, privind piesa lui Eschil,
ne gândim în sinea noastră, doamne, în ce situație îngrozitor de sălbatică să te afli.
Uite aici, săracul Oreste, la începutul piesei, când îl întâlnim,
îmbrățișând omfalosul. Este blocat acolo la Delfi încercând
să se atașeze de el să se asigure că are un fel de protecție, că îmbrățișând
omfalosul este în legătură cu ceea ce am văzut mai devreme în povestea lui Homer,
a te prinde de genunchii cuiva, contactul care era implicat acolo
era perceput drept protector iar a te prinde de genunchi
era ceva în care cineva îți era dator acum
ospitalitate ca suplicant în ochii lor, iar cu Oreste,
prinzându-se de omfalos are acum protecție,
furiile nu pot să ajungă la el. Le puteți vedea
în reprezentarea de aici, minunat pe această vază.
Sunt întinse pe jos, nu au suficient de făcut,
nu pot să ajungă la el, deoarece se află într-o poziție de siguranță,
fiind în contact cu acea piatră, omfalos. Amintiți-vă de unde a venit, știți, din Hesiod, povestea.
Se presupune că aceasta este în tradiție chiar piatra pe care
Cronos a înghițit-o în loc de Zeus, era piatra înlocuitoare, la sfârșit
este regurgitată de Cronos și lăsată exact acolo la Delfi,
așa că vă puteți duce la Delfi și piatra, v-am arătat într-un slide anterior,
este în continuare acolo, cel puțin asta este ce susțin localnicii,
că aceasta este aceeași piatră care era acolo în antichitate. Asta este ceea ce susțin
și susțin și că Cronos a înghițit-o. Cine știe? Așadar, îl întâlnim pe Oreste la
începutul piesei îmbrățișând omfalos. Fantoma Clitemnestrei
îl bântuie. Îi avem pe Apolo și Atena plutind
în zonă, încercând să stea cu ochii pe situație, încercând să determine
ce vor face în continuare. Cu alte cuvinte, avem oamenii din vârful
universului care sunt cu ochii pe această situație și încearcă să rezolve lucrurile.
Furiile și Apolo încep cu o discuție despre dreptate, ce este
considerat ca dreptate. Cele două părți au păreri
diferite despre asta. Este un interludiu lung al furiilor
cât se târăsc și ne prezintă propriile afirmații puternice, vocale despre cum
funcționează dreptatea conform sângelui. Apoi, deodată, scena trece
la Atena și avem un caz de tribunal destul de clar.
Atena intră și se adresează furiilor, cazul începe.
Avem martori care vin, avem interogatoriu contradictoriu,
avem niște declarații ale lui Eschil care ne ajută să înțelegem cum
ar trebui să se desfășoare cazul, sunt un fel de direcții cu privire la cine începe primul
și cum vom număra voturile și toate aceste lucruri.
În cazul procesului, avem martori, interogatoriu contradictoriu, iar apoi juriul
decide, dar sunt blocați, așa că Atena trebuie să intervină și să rezolve blocajul,
apoi decide în favoarea lui Oreste. Furiile în acel punct sunt supărate, deoarece
cazul nu se decide în favoarea lor și amenință să pârjolească pământul,
dar olimpienii, în mod înțelept determină o cale să le dea furiilor ce li se cuvine.
Creează un loc de onoare sub curte, în pământul dedesubt,
iar piesa se încheie cu o procesiune în onoarea furiilor mărșăluind
în noua lor casă, sub Acropolele atenian. Miza în această piesă este un set de idei despre dreptate.
Două sisteme sunt plasate unul lângă altul, sistemul de dreptate
mai vechi și unul nou pe care tu și eu, ca atenieni
și atenieni clasici urmărind această piesă, tu și eu suntem mândri de un nou sistem
de justiție pe care îl vedem luând naștere în propria societate democratică.
Asta este ceva ce Eschil introduce în piesa însăși.
Ideile de dreptate care apar în jurul acestei perioade în care scrie această
piesă sunt introduse în piesă ca un fel de personaj, inclus în poveste.
Amintiți-vă această ordine mai veche de dreptate, bazată pe concepte ca
miasma, am vorbit despre ea mai devreme, contactul cu sângele malefic
face răul să se lipească de tine. Dacă intri în contact cu sângele
malefic, furiile vin să te ia. Atuurile sistemului sunt că este
foarte clar, se va face dreptate conform legăturilor de sânge,
iar dacă cineva chiar are sânge pe mâini, atunci va fi pedepsit.
Nu există nicio cale să scapi sau să te tocmești. Eschil vorbește despre asta cu privire
la acest contact. Este un sistem care este bazat pe contagiune, contact și sânge.
Asta este ceea ce face acest vechi sistem să meargă și este profund asociat de Eschil
cu aceste zeități htoniene. Veți vedea că am pus termenul aici sus.
Nu este un cuvânt englezesc evident, dar credeți-mă, aceia dintre voi
care merg la petreceri unde limba care se vorbește
se întâmplă să fie engleză, aruncați acest cuvânt,
vă face să păreți, veți părea foarte citit.
Divinitățile htoniene sunt acelea care sunt atașate de pământ și sunt menționate
în ultimul nostru video despre Hesiod și ordinea mai veche.
Zeitățile htoniene se referă la toți acei zei mai vechi,
inclusiv Pământul însăși. Straturile de puteri divine pre-Zeus,
pre-olimpiene sunt blocate acolo. În cadrul piesei, Eschil asociază
această ordine de dreptate mai veche cu aceste divinități htoniene.
Vorbește despre ele consistent ca fiind implicate în aceasta, fiind atrase
să le aplice. Când Oreste și Electra încearcă să determine ce să facă în
„Purtătoarele de prinoase”, după cum am menționat în ultima prelegere,
au apelat la aceste divinități htoniene.
Furiile însele sunt reprezentative pentru acest ordin mai vechi de
divinități, iar când vorbesc, permanent plasează genul de dreptate pe care o urmăresc,
care este bazată pe contagiune și contact și sânge împotriva ordinii
olimpiene sau diferitelor ordini de dreptate care vor apărea în
această lume mai nouă. Deci ordinea mai veche și sistemul vechi
de dreptate create ca alternativă la dreptatea olimpiană.
Asta se întâmplă în rândurile 149 și 150, rândurile 162 până la 167, 365, și alte locuri,
în care vechea ordine a lucrurilor pe care zeii htonieni o întruchipau prin această
idee de dreptate asociată cu contactul, contagiune și sânge, toate acelea
față de ceea ce reprezintă olimpienii. M-am gândit să prezint un singur rând aici,
furia vorbind, rândurile 731 până la 733 în traducerea noastră pe care
am folosit-o la curs. „De vreme ce tu, un tânăr zeu, îmi nesocotești
vârsta înaintată, trebuie să stau aici și să ascult cum se desfășoară procesul,
fiind încă nesigură să îmi dezlănțuiesc mânia pe stat.”
Aceasta este afirmația unei divinități vechi și împământenite către
una tânără. olimpienii, încercând să spună că ceea ce
decideți cu toții aici va avea un efect asupra mea. Dar este un sistem căruia această
persoană, furiile, vorbind ca un colectiv, nu sunt încă pregătite să spună
că îi aparțin sau că aceea le aparține, o nouă structură.
Povestea, cum o vedem desfășurându-se, amintiți-vă ce se întâmplă după ce
furiile primesc un rezultat nefavorabil la proces,
amintiți-vă ce li se întâmplă. Ca și în cazul lui Hesiod, când
zeii olimpieni înlătură vechea ordine și Zeus îl împinge pe toți
sub Pământ și îi închide acolo, la fel și la sfârșitul
Orestiei lui Eschil zeii vechi, aici furiile,
vor fi închiși, puși sub pământ și puși
într-un nou templu, unde îi vom onora și îi vom venera.
Este puțin diferit de Hesiod închizându-i într-o închisoare,
dar Eschil găsește un loc în noua ordine pentru ca
zeii vechii ordini să aibă un rol. Vechiul sistem al furiilor,
al dreptății aplicate de furii nu avea nicio cale
de a rezolva problemele care apăreau în familia lui Agamemnon.
Casa lui Atreus era pur și simplu blocată conform acestui sistem de justiție
mai vechi. În mod consistent îi impunea familiei
obligații ireconciliabile. Oreste este figura pe care
ne concentrăm în această trilogie. Trebuia, conform ceea ce era
considerat just de legile justiției, trebuia să își răzbune tatăl.
Era necesar pentru el dar în același timp, pentru
a-și răzbuna tatăl, trebuia să își ucidă mama.
Acestea sunt obligații îngrozitoare și știe, la fel ca toată lumea,
că acesta este un act teribil. Vechiul sistem de dreptate nu avea nicio
cale de a ieși din acest ciclu de dreptate retributivă înainte și înapoi.
În schimb, ce avem este un sistem care se închide în sine.
Pe baza vechiului sistem de justiție, casa lui Atreus este condamnată.
Acum, se va întâmpla ceva diferit în această jumătate
secundă a piesei. Când ne întoarcem spre scena procesului
din Atena supravegheat de zeitățile olimpiene,
vom iniția o discuție despre un nou tip de justiție care
este posibilă, iar Eschil, cred, ilustrează foarte înțelept evenimente
și forme culturale pe care tu și eu ca atenieni clasici,
hai să ne prefacem că toți suntem atenieni clasici o secundă,
tu și eu ca atenieni clasici am văzut aceste forme de justiție apărând,
chiar în timpul vieților noastre, iar acum ne spunem nouă înșine, o, ei bine, această
istorie pe care o trăim joacă un rol în rezolvarea dificultăților mitice,
o crimă care era așa de complicată, așa de dificilă pentru a fi rezolvată
de ideile antice va fi rezolvată de o instituție contemporană
a Atenei clasice. În următorul segment vom începe să vorbim
despre modul în care ideea de justiție, noua idee de justiție centrată pe Atena
clasică intră în piesa lui Eschil pentru a rezolva o problemă
altfel insolubilă.