În această săptămână trecem la tragedie și la
un gen complet nou în care sunt relatate miturile în antichitate.
Până acum am văzut poezie epică, pe de-o parte, iar apoi am văzut
câteva exemple de imnuri homerice. Toate lucrurile la care ne-am uitat
până acum sunt lungi poeme narative, unele dintre ele foarte extinse în cazul lui
Homer și Hesiod și toate dintre ele folosind această formă de hexametru dactilic în care aveam
o dicție epică specializată care era folosită pentru a spune povești despre trecut și
despre zei într-un anume tip de cadru. Vom trece la ceva complet
diferit acum, când ajungem la tragedie.
Vorbim despre un alt fel de a prezenta materialul mitic care
are propriile sale constrângeri și propriile sale posibilități, care sunt
foarte diferite de ceea ce se petrece în poezia epică, față de ceea ce
sunt capabile poemele epice să facă. Poeții tragici se ocupă
de intervale de timp mult mai scurte, ce se întâmplă pe scenă reprezintă
de obicei timpul pe care tu și eu îl petrecem privind
ce se întâmplă pe scenă. Există mai multe presiune pusă pe acel
interval de timp mai mic, să spună întreaga poveste
în acest puțin timp. Așadar avem un tip de referință
mult mai evaziv la tradițiile mitologice mai cuprinzătoare care este
utilizat și folosit. Tipic, ne concentrăm pe un interval
de timp foarte scurt și este ales ca punct de cotitură, ceva pivotal care
se petrece într-un context mitic mai larg. Ne concentrăm pe acest moment de cotitură
și ceea ce se întâmplă înainte și după se petrece ca fundal și anticipație în jurul
acestui punct foarte restrâns pe care îl avem în poveste.
Timpul tragic este de obicei acum, ce se întâmplă pe scenă se întâmplă,
se presupune, în momentul actual, iar tu și eu suntem duși înapoi într-un timp anterior
care ar trebui să se petreacă exact în fața ochilor noștri.
Oamenii pe care îi vedem sus pe scenă sunt oameni adevărați care
însuflețesc personajele și se comportă ca alți oameni,
ceea ce presupun că se subînțelege. Dar revenind la cum am văzut
că este tratat cursul în mit până acum, nu am văzut asta. Am văzut un poet epic care
stă în picioare și recită și îți spune la persoana a treia toate lucrurile
pe care un alt grup de oameni l-a făcut. Acum, vom avea oamenii care
să stea în picioare și la persoana întâi să se reprezinte ca și cum
ar fi Agamemnon sau ca și cum ar fi Clitemnestra sau toate celelalte
personaje despre care am citit. Este un aspect al imaginarului absolut
care este implicat aici. Acesta este, din nou,
diferit de ceea ce vedem în epopee. Oamenii stau în picoare, prefăcându-se
că sunt alți oameni. Când fiul meu cel mic se plimba
la început se juca imaginându-și lucruri și te gândești, ei bine, este
un lucru oarecum interesant și ușor infantil, să te prefaci că ești altcineva,
dar asta este exact ce se întâmplă în acest gen,
iar ciudățenia oamenilor plimbându-se prefăcându-se că sunt alți oameni
cred că ne scapă complet acum, suntem obișnuiți cu acest gen,
dar în acea vreme când grecii chiar inventau un întreg gen al tragediei,
cu siguranță era ceva care era uimitor și remarcabil, înfățișând,
aducând la viață de fapt aceste personaje antice și
figurile de pe scenă era ceva care ar fi avut puțină
rezonanță magică atașată. Actorii vor fi toți bărbați, interpretează
personaje care sunt masculine sau feminine și poartă
măști de diferite tipuri, așa că nu ajungem
să le vedem expresiile faciale. În schimb, este un fel de aspect stilizat
care este introdus în acest joc imaginar, ei, în propriile persoane,
sunt acoperiți de o mască exterioară care adesea, care tipic
este foarte rudimentară, nu are multe tipuri de elemente
decorative elaborate pe ea, este doar un mod de a ascunde fața
normală a persoanei și a pune o mască tragică în exterior.
Tragediile încep în secolul al șaselea î.e.n., încep să apară în Atena antică, ating apogeul în secolul
al cincilea î.e.n. Acesta este momentul în care apar
cei mai importanți creatori de tragedii și avem o tripletă majoră care supraviețuiește din
antichitate, Eschil, Sofocle și Euripide. Ne vom uita la exemple din piesele
fiecăreia din aceste figuri. La scurt timp după ce au apărut,
istoric vorbind, pe scenă, au fost îmbrățișați pe larg drept
evident cei mai mari dintre acești poeți tragici din antichitate.
De asemenea se întâmplă să supraviețuiască până la noi, unii cu mai multe
sau mai puține detalii ca alții. De la unii avem mai multe piese decât
de la alții, dar aceștia sunt cei trei mari recunoscuți în vremea lor astfel,
Eschil, Sofocle, și Euripide. Contextul pentru o tragedie este destul
de diferit față de ceea ce am văzut cu versiunile noastre de poezie epică.
Amintiți-vă, când am vorbit despre Homer sau Hesiod fiind cântați am vorbit despre
un context de aristocrați având o petrecere la cină și poate vrând să aibă niște
distracție după petrecerea de la cină. Când am vorbit despre imnurile homerice
am vorbit despre contextul de festival și aceste imnuri fiind cântate în cinstea
zeilor la festivaluri care erau ținute în cinstea zeilor.
Pentru tragedie, foarte diferit. Avem oameni care vin într-un teatru
în aer liber, un spațiu analog cu cel pe care îl vedem aici într-o versiune romană,
unul din acestea pe care le vedem păstrate în formă superbă în Sicilia,
vin într-un spațiu în aer liber și se așază în jurul unui larg,
mai probabil să fie mult mai primitiv decât ceea ce vedem aici,
aceste versiuni mari de piatră ale acestor teatre sunt mai numeroase în exemplele
romane, versiunile grecești ar fi fost mai puțin monumentale
în arhitectura lor, locurile ar fi fost mai rudimentare,
poate bănci de lemn, poate doar un deal cu iarbă, iar apoi, clădirile mari de piatră pe care vedem
în jurul teatrelor nu ar fi fost acolo pe vremea grecilor, deci avem
un context în care te duci în acest spațiu în aer liber, vii și
făcând asta, cum te percepi este ca
participând la ceva care se petrece în onoarea lui Dionisos.
Dionisos era zeul patron al teatrului și era prezentat, adesea foarte explicit ca fiind epicentrul
a ceea ce se întâmpla în teatru. Era destinat ca festival în onoarea sa.
Cel mai important dintre aceste festivaluri avea loc în Atena și avea loc
foarte specific centrat pe Dionisos. Așadar, când vorbim despre teatru,
vorbim despre această figură a lui Dionisos. Va apărea în două puncte când
avem de-a face cu tragediile însele și în particular una.
Ne uităm la Bacchi și vom vedea că Dionisos apare într-adevăr ca
personaj pe scena noastră. Gândiți-vă la asta, un festival
în onoarea lui Dionisos la care Dionisos însuși va participa.
Acum, îndreptându-ne puțin spre modul în care sunt puse în scenă aceste piese,
tu și eu, ca audiență, ne ridicăm, ne ducem într-un spațiu
fizic și privim acțiunea. Ne ducem colectiv, întregul grup. Privesc acest lucru.
Nu stăm la o mică petrecere de cină și avem parte de divertisment
care a fost angajat pentru noi. De fapt ne ducem într-un loc unde sute
ca noi pot sta și privi acest spectacol desfășurându-se în fața noastră.
Vedem două trăsături când intrăm. Este o scenă plată
în fața noastră, la doar câțiva, la doar doi metri
deasupra pământului, nu sus, și acea scenă plată are în spate un decor.
Nu îl vom vedea aici în exemplul nostru arheologic, dar are
un decor în spatele său. Acest decor va fi foarte simplu
și foarte puțin numeros. Însă în mijlocul său,
întotdeauna va fi o ușă. Este o ușă în mijlocul spatelui
scenei și, de obicei, când privim o tragedie, se vor petrece
lucruri în spatele acelei uși.
Așadar, când privim, ne întoarcem și privim la acea ușă și spunem, mă întreb
ce se petrece în spate, ce-ar putea fi? Iar apoi, într-un anume
punct în piesă, vor fi personaje care dispar în spatele
ușii și vom spune, ce se petrece acolo în spate?
Și la un anume punct, ușile ar putea fi trântite și vom afla
ce s-a întâmplat acolo în spatele ușii. Niște lucruri îngrozitoare,
urâte s-au petrecut. Deci avem o scenă foarte goală, un ecran
foarte gol în spatele nostru și o ușă acolo care atrage mare parte din atenția
noastră, ținând un ochi și o ureche pe ea este un lucru foarte bun.
Acum, actorii, avem un câțiva pe scenă, poartă aceste măști și
costume nu foarte elaborate și recită replici, imitând lumea imaginară,
prezentau replicile direct, la persoana întâi
a personajelor pe care le reprezentau. În fața actorilor va fi un cor. Corul are un rol liminal,
are un rol între tine și mine și actorii de pe scenă.
Tu și eu suntem acolo în audiență, sus pe scenă sunt actorii, care
sunt acești indivizi din spate, între noi, în zona dintre,
asta nu este prezentat prea bine aici în acest exemplu roman,
dar ar fi existat un spațiu mare în fața scenei, în fața locului în care stăm
tu și eu, în care se deplasa corul. Acesta este un grup de oameni, corul este un grup de cam doisprezece,
iar acești oameni, implicați fiind în tragedie, oferă un fel de comentariu
colectiv cu privire la ce se întâmplă sus pe scenă.
Deci vor fi actori acolo sus care își spun replicile, vor avea
un dialog între ei, iar apoi, corul ar putea să intervină și
să spună, ești sigur că vă amintiți totul despre povestea
pe care o spui celuilalt personaj? Poate poți elabora pe marginea sa.
Și ca grup, vor vorbi și apoi actorul ar putea răspunde corului să spună,
despre ce vorbiți, oameni? Ce știți?
Corul interacționează cu actorii de pe scenă.
Corul se va întoarce de asemenea și ni se va adresa nouă.
Este posibil. Ei bine, tipic se preocupă de ceea ce se petrece sus pe scenă.
Pe măsură ce personajele trec prin ceea ce li se întâmplă,
corul s-ar putea întoarce și să se uite la noi și să spună, vă vine să credeți
ce se petrece acolo sus pe scenă? Oamenii aceia, uitați ce fac!
O, nu realizează ce se va întâmpla?
Iar apoi se vor întoarce spre oamenii de pe scenă.
Voi nu realizați ce se petrece? Apoi se vor întoarce spre noi și vor spune,
nu par să realizeze ce se întâmplă. Schimbă înainte și înapoi între noi
și personajele de pe scenă. Sunt de asemenea, pe lângă faptul că sunt
acest intermediar în ceea ce privește conținutul piesei, sunt de asemenea fizic
între tine și mine și oamenii de sus de pe scenă.
Ocupă acest spațiu liminal între scenă și audiența generală. De asemenea, sunt intermediari
în ce privește numărul lor. Aceia sus pe scenă sunt indivizi,
vorbind în nume propriu. Tu și eu din audiență suntem
un întreg set colectiv de ochi care privesc ce se întâmplă acolo și reacționăm
colectiv la ce se întâmplă acolo. Corul este undeva între un singur
individ și un colectiv, reacționează ca un singur individ, deși
uneori jumătate dintre ei va spune o parte a dialogului și cealaltă jumătate o va spune
pe cealaltă și își răspund una alteia. Dar au un aspect colectiv care ne oglindește, dar au adesea
o reacție exprimată individual la lucruri,
pe care o manifestă într-o singură voce. Deci au toate aceste genuri de roluri,
mediind între noi și oamenii sus de pe scenă. Corul cântă cântece. Odele corale sunt
o parte importantă a tragediei. Adesea, ce este prezentat în aceste ode
va fi un fundal narativ foarte important. Cât actorii sunt pe scenă și se contrazic sau se ceartă
cu privire la ceva important pentru propriile lor vieți, corul va interveni și va începe să cânte
cântecul care ne spune de ce sunt aceștia doi așa de supărați unul pe altul.
Va fi o poveste de fundal care este prezentată prin oda corală.
Acele ode sunt uneori dificil de citit. Sunt complexe, greu de înțeles,
creatorii de tragedii, poeții tragici presupun că tu și eu și audiența
au văzut mult din asta deja, la fel ca în cazul când mergem
la un film de la Hollywood care este o continuare, ar putea presupune că ai văzut câteva
filme care sunt înainte de continuare, așa și în tragedie se presupune
că ai de-a face cu o audiență foarte cultă, cultă în sensul că au văzut multe tragedii și înțeleg care este tradiția. Așadar le permite poeților să spună multe,
prin mențiunea câtorva nume proprii sau locuri specifice.
Ne taxează pe noi, cititori moderni, să ne asigurăm că suntem la curent
cu tradițiile la care se referă. Și mă voi strădui să extrag acele
tradiții și să le prezint în măsura în care sunt relevante pentru piese,
dar vor fi multe altele care sunt indicate în tragedii pe care doar le vom putea
menționa în cursul nostru. Deci cu cât mai multe materiale vreți
să căutați și să studiați singuri cu atât mai bine va fi pentru voi.
Poveștile care sunt permise sau care pot fi spuse în
acest gen sunt comprimate, am vorbit deja despre
această compresie în timp. Sunt de asemenea comprimate
în ceea ce privește oamenii care sunt implicați. Avem acești trei, știți,
câțiva oameni pe scenă, unul, doi, poate trei.
Este ceva foarte intens care se petrece cu ei,
este ca și cum suntem într-o oală sub presiune,
atmosfera într-o tragedie este tensionată. Este aproape prea mult.
Este ca și cum lucrurile sunt pur și simplu puse unul deasupra altuia.
Acest spațiu comprimat produce un mediu care pare oarecum
claustrofobic. De-am găsi măcar o cale de ieșire,
nu vom scăpa vreodată în tragedie. În acel fel, poezia epică ar putea
fi descrisă ca fiind centrifugă sau împingându-ne la marginea pământului.
Mișcarea în tragedie este foarte mult centripetă, se mișcă spre interior,
iar oamenii sunt închiși și aspirați în spațiile din care altfel
și-ar fi dorit să evadeze, dar evadarea nu va fi posibilă, din nefericire, pentru
mulți dintre oamenii la care ne vom uita. De asemenea va fi un alt
tip de poveste care este spusă. Elementele fantastice care
sunt posibile într-o epopee, am putea avea călătorii uimitoare
de-a lungul unor întinderi mari de timp, întâlniri cu oameni ciudați
într-o parte a lumii sau alta, putem merge în lumea subterană și să ne întoarcem,
mare parte din această latură de aventură a poveștii nu va putea fi
realizată în tragedie. Este foarte dificil să reprezinți acestea
sus pe scenă, iar grecii în mare parte nu fac asta. În schimb, ce avem este dialogul. Avem o persoană care vorbește și o altă
persoană care răspunde în acel du-te vino de interconectare de la om la om,
persoana întâi singular la persoana întâi singular.
Sunt aceste conexiuni pe care autorii de tragedii le prelucrează și reprelucrează
și le explorează. Când intrăm în această lume, va fi o lume care este caracterizată de intimitate.
Uneori, intimitatea este minunat de ajutătoare și nutritivă,
uneori intimitatea poate fi neplăcută și rea. Vom vedea toate aceste dimensiuni
prelucrate în psihologia profundă și ca un cazan pe care
o vedem manifestată în multe dintre piesele pe care le vom citi.