Înainte de a trece la tragedie mai avem
un instrument de pus în cutia cu instrumente. Vă veți aminti că facem un pas
înapoi în anumite puncte în curs și facem niște observații teoretice
despre cum funcționează aceste mituri. Am vorbit despre structuralism și
psihoanaliză și funcționalism ca moduri de a înțelege miturile
cu care lucrăm. Vreau să introduc încă unul aici,
mitul și ritualul, școala de gândire a mitului și ritualului
cu privire la mit. Să introduc două figuri
pentru a porni conversația. Émile Durkheim, datele sale
1858 până în 1917 și Jane Harrison, datele ei, 1850 până în 1928.
Durkheim, figură importantă în multe științe umaniste, care este interesat de partea
de fenomene sociale din ceea ce înseamnă să fii om.
Când oamenii se adună în grupuri încep să se întâmple lucruri uimitoare.
Jane Harrison este pentru noi aducătoarea acestor idei despre ritual în general
în mod specific în citirea miturilor clasice.
Ne vom concentra pe ea când vorbim despre o parte din relevanța ideilor
lui Durkheim care sunt făcute relevante prin munca lui Harrison.
Așadar, Durkheim realizează că ființele umane, când se adună în grupuri au
sentimente uimitoare care se manifestă, un termen pe care l-a creat, numit efervescență
colectivă, vorbește despre plusul adăugat unui nivel experiențial
a ceea ce reprezintă viața când grupuri întregi de oameni
se adună împreună să facă lucruri. Asta nu este reductibil la, dar nu este așa
de diferit de grupuri mari de oameni făcând orice, venind să privească același meci de fotbal
și zeci de mii de oameni făcând același lucru pe care îl faci adaugă
un caracter urgent și putere la ce se întâmplă. Durkheim a mers atât de departe încât
să spună că, de fapt, sentimentul de efervescență colectivă, în zorii timpului,
a fost motivul pentru care ființele umane au început până la urmă
să se gândească la divinități, că divinul era epifenomenul sentimentului
de efervescență colectivă care se petrece când oamenii vin laolaltă.
Este ceva de-a dreptul uimitor în legătură cu acele sentimente afective și erau,
par a fi absolut la fel de adevărate astăzi cum erau cu siguranță pe vremea
lui Durkheim, iar Durkheim le proiectează în vremurile de început ale existenței umane.
Acum, acest sentiment de efervescență colectivă spre care indică Durkheim este
așa de important, spune că este colectat când ființele umane se implică în ritual.
Comportamentul ritual este ceva care este observat în toate grupurile umane.
Universal, în multe culturi diferite, ce fac oamenii este să vină laolaltă,
se comportă în mod colectiv, manifestând comportamente diferite, uneori ciudate,
întotdeauna foarte stilizate. Acestea se petrec în anumite
momente de vârf, ca importanța din jurul lucrurilor ca
tranzițiile, unde sunt făcute jurăminte pentru a marca noi obligații și îndatoriri
care sunt importante pentru o societate, iar acele ritualuri ancorează acel angajament
și idee a tranziției, noutatea poziției cuiva în cadrul
unui grup social. Aceasta, spune Durkheim, funcția
ritualului este de a ancora aceste momente în viețile noastre și ne dezorientează
suficient, după cum am recunoaște probabil toți,
să fii o ființă umană. Oamenii fac promisiuni,
uneori acele promisiuni sunt ținute, uneori nu sunt, oamenii permit
datoriilor să rămână neplătite, uneori este greu să discerni
adevărul din spatele lucrurilor. Oameni fac tranziții și nu este clar
când a fost făcută acea tranziție. Durkheim spune că ritualurile rezolvă aceste
ambiguități pentru noi, făcându-le perfect clare grupului în ansamblu și astfel
face mai mult decât să indice o tranziție sau promisiune, de fapt
împuternicește o tranziție sau o promisiune. Haideți să vă dau un exemplu.
Dacă mă întreabă cineva, hei, vrei un sandviș?
Aș putea spune, da, vreau, iar după ce spun că vreau primesc un sandviș
și tot ce am făcut este să comunic o preferință cuiva, iar cineva, „da, sigur”,
se duce și o împlinește și îmi dă un sandviș și apoi pot
mânca asta și mulțumesc. Acum am luat prânzul împreună.
Mai este un alt context, însă, în care aceleași cuvinte ar putea
fi spuse într-un mod ușor diferit. La ceremoniile de căsătorie americane
care în mod tipic duc spre un moment de mare importanță, în care
cineva pune o întrebare, veți deveni soț unul altuia?
Veți sta unul cu altul mereu și mereu și mereu?
Și la un anume punct, cineva ar trebui să spună „I do” (Da).
Acum, aceleași cuvinte, aceleași cuvinte simple, în engleză, aceste
două cuvinte „I do” ca răspuns către cineva care vrea să îți dea
un sandviș sunt un lucru, poate te obligă să accepți acel sandviș
și determinat de faptul că îți era foarte foame
și voiai să îl mănânci. În contextul unui ritual, însă,
sunt mult mai importante, sunt de fapt declarații eficace,
fac mai mult decât să marcheze ceva, o preferință pe care o ai,
de fapt, te angajează la ea, îți schimbă statutul în societate în așa
fel încât devii acum, dintr-odată, ceva diferit.
Ai făcut o tranziție care este marcată și ai făcut un legământ care este marcat
în societate și este făcut eficace. Ritualurile au puterea de a face asta,
conform lui Durkheim. Acum, când discuția despre ritualuri
de la începutul secolului anterior începe să aiba un nivel de importanță mai mare,
oamenii realizează cât de importante sunt ritualurile în ancorarea vieții umane.
Aceia care sunt interesați de mituri încep să observe, și nu numai miturile specifice pe care
le-am citit săptămâna aceasta, ci multe mituri unde pare destul de clar
că miturile și ritualurile sunt intim legate, oamenii care sunt interesați
de mituri încep să spună, știi ce, există această
strânsă legătură între ritualuri și mituri și pentru a înțelege cum funcționează
miturile, trebuie să le înțelegem legăturile cu ritualul.
În acest punct, intervine Harrison și publică câteva lucrări importante în care
începe să dezvolte, iar alții i se alătură, o idee care spune că, de fapt,
în spatele întregii mitologii grecești, ce vom găsi ca nucleu care
le face să funcționeze va fi un comportament ritual.
Am văzut asta în imnurile noastre homerice, este evident adevărat că autorii
acestor imnuri și, ei bine, hai să nu spunem evident adevărat,
dar este absolut plauzibil și cea mai bună interpretare
a dovezilor pe care le avem, că autorii acestor imnuri
erau expuși unor comportamente rituale care se petreceau în jurul lor și au creat o poveste
mitică pentru a explica acele comportamente mitice.
Deci băutura ciudată pe care o bem în onoarea Demetrei la misterele de la
Eleusis, de unde a venit? De unde au venit riturile de la Eleusis?
De ce le sărbătorim în onorea Demetrei? Care este legătura cu viața veșnică? Cum se leagă toate aceste lucruri? Ei bine, sugestia lui Harrison, a școlii
mitului și ritualului, este că ceea ce s-a întâmplat este că comportamentele rituale s-au derulat
de-a lungul a multe generații din timpuri străvechi, din timpuri preistorice,
timpuri străvechi, iar într-un anume punct,
acele comportamente rituale care se tot repetă în fiecare an,
li se par unor oameni oarecum ciudate. De ce facem asta?
Când oamenii încep să pună acea întrebare, atunci intervine mitul.
Mitul intervine în vidul de sens și înțelegere pe care îl avem în jurul
comportamentelor bizare, stilizate pe care le practicăm în ritualuri.
Acum, comportamentele rituale pe care le practicăm, da,
vom găsi mijloace semnificative de a încerca să le înțelegem,
dar în mare parte, ce facem când le executăm, pur și simplu vrem
să ne asigurăm că le executăm în felul în care sunt executate întotdeauna,
vrei să te asiguri că versiunea ta particulară de ceremonie se potrivește cu versiunea
ceremoniei de data trecută, de dinainte, de dinainte,
din timpuri imemoriale. Pura repetiție a acțiunii
pare să fie cea mai importantă. Acum, asta poate să meargă
pe propria-i traiectorie, are o voință a sa proprie,
hai să repet aceste comportamente. Mitul și ritualul spune, știi, la un anume punct, aceste comportamente,
după ce oamenii le practică și le duc mai departe,
dobândesc un fel de explicație, cineva face un pas înapoi
și spune, de ce facem asta? Și când fac un pas înapoi
și pun acea întrebare,
atunci intervine mitul. Am văzut-o în
imnul homeric către Demetra. Clar, Apolo legat atent
în poveștile mitice. Am văzut asta deja în discuția
noastră despre Teogonia lui Hesiod. Amintiți-vă episodul de la Mecone,
legătura acolo este foarte clară. Hesiod pare să ne ofere o poveste
mitică ce ne ajută să înțelegem de ce noi, grecii, sacrificăm oasele către zei și
păstrăm lucrurile bune pentru noi și pare chiar că încercăm să păcălim
zeii învelindu-le în grăsime și apoi păstrând toată carnea bogată pentru noi.
Acum, s-ar putea ca asta să se potrivească perfect în povestea lui Hesiod,
am vorbit despre cum are sens cu privire la ceea ce
are Hesiod înainte și după. Dar mitul și ritualul ar spune, știi,
asta este ceea ce motivează în realitate și pune în mișcare această parte a poveștii
și este o încercare a ființelor umane de a veni cu o explicație pentru unele dintre
comportamentele rituale ciudate pe care altfel nu puteau să le înțeleagă,
altfel nu le puteau explica. Acum, comportamentele rituale,
de unele singure sunt provocatoare, nu sunt genul de comportamente
normale. Apar lucruri ca procesiuni și cântări,
gesturi stilizate de toate felurile, mâncăruri ciudate și nume ciudate.
Se petrec tot felul de lucruri străine, anormale,
nu de zi cu zi. Acțiunile rituale sunt provocatoare.
Mitul și ritualul spune că latura provocatoare este
cea care produce miturile. Acum, am văzut exemple pentru asta cu
imnurile homerice și de asemenea am menționat Mecone, mitul și ritualul care bate
monedă pe asta va spune că, știi ce, toate miturile pe care le avem
au un ritual la baza lor. Există un ritual în spatele lor
care motivează mitul, iar mitul a apărut ca, hai să-i spunem
coloană sonoră, pentru comportamentul ritual care este ceva ce vrem să facem
în fiecare an, fără să știm neapărat ce înseamnă.
Mitul apare ca o coloană sonoră povestind asta pentru noi și oferindu-ne
o sugestie de ce facem lucrurile pe care le facem în comportamentele noastre rituale.
Așadar, mitul și ritualul intervine în orice parte a mitului și încearcă să găsească
ritualul care s-ar putea afla în spatele său, și cu cât aflăm mai multe despre
ritualurile antice, cu atât putem scoate la lumină o înțelegere a modului în care funcționează
ritualurile și să încercăm afirmații cât putem de legitime că în spatele
fiecărei părți a mitului se află un ritual
ca origine a poveștii mitice. Dacă mitul și ritualurile
s-ar uita la o poveste despre Odiseu și ciclop, de exemplu.
Acum, nu ar fi prea multă discuție despre hrană și ne-hrană așa cum am făcut
într-un fel de structuralism mai devreme, în schimb, un adept al mitului și ritualurilor
ar spune, hm, avem un erou aici care intră într-o peșteră, omoară o bestie, are această
experiență îngrozitoare și iese acum într-un fel de viață nouă, după ce
s-a salvat din pericol de moarte. Ei bine, de fapt, când ne uităm
la ritualurile grecești, sunt destul de multe, așa numite ritualuri catabasis în care
indivizi care se implică în sau indivizi care trec prin
anume tipuri de ritualuri, intră în peșteri, li se întâmplă
lucruri înfricoșătoare și ies într-un fel de situație
de viață nouă. Este posibil ca în spatele episodului cu ciclopul
să fi fost unul din aceste tipuri de ritualuri catabasis.
Pentru a face o interpretare mit și ritualuri corespunzătoare este nevoie
de cunoștințe vaste despre ritualul grec. Asta nu este ceva ce acoperim
în curs, așa că nu este de așteptat
în niciun punct în curs ca, dintr-o dată, toți să avem multe
informații detaliate despre ritualul grec, dar ce vreau să fac cu acest instrument
este să spun că atunci când începem să vedem legături între mituri și ritualuri și
sunt, am văzut deja multe dintre ele, cu siguranță le-am văzut
în această săptămână cu imnurile homerice și vom vedea
multe altele în viitor, când vedem acele legături, mitul și ritualul
spune, da, într-adevăr așa funcționează miturile, sunt acolo drept
coloana sonoră pentru comportamente rituale, comportamente rituale ciudate
care îi provoacă pe oameni să încerce să inventeze explicații pentru ele.
Iar când o fac, spun povești, iar aceste povești sunt ceea ce
tu și eu numim mit.