Până la cartea douăzeci, l-am văzut
pe Odiseu croindu-și drum spre zona externă a propriei sale case,
acum va trebui să ajungă în partea interioară a casei sale
și pentru a face asta va fi nevoie de niște violență.
Acum, există o ceată întreagă de pretendenți între el și a-și ocupa locul de drept
în propria casă, iar singura cale de a putea să se ocupe de asta
va fi cu un arc și o săgeată. Penelopa a aranjat lucrurile în așa fel
încât Odiseu va avea o șansă să aibă arcul său în mână.
Înfruntarea este, conform scopului declarat al Penelopei
să încerce să vadă cine dintre pretendenți ar putea să obțină un loc cu ea, cine este suficient
de puternic să pună coarda la arc și să treacă prin securi.
Nimeni, desigur, nu poate, cu toții încearcă, cu toții eșuează, la sfârșitul
cărții 21 Odiseu este de fapt capabil să monteze coarda.
O montează nu ca unul care știe cum să folosească arcuri bine, ci
ca unul care face arcuri, intimitatea sa cu acel obiect este atât de profundă și este
ca un creator al obiectului, mai degrabă decât cineva care știe cum să îl folosească.
Apoi îl ciupește ca pe o liră, moment în care pretendenții încep să îl observe.
Toate semnele pe care le-au ratat de-a lungul cărților anterioare, amintiți-vă,
cartea douăzeci era plină de semne, toate semnele pe care le-au ratat,
acum cam încearcă să se prindă, o, tipul ăsta poate să lege arcul,
poate este ceva de capul lui. Odiseu se întoarce apoi și dă din cap, dar
de data aceasta nu este către Atena sau cineva, nu este către Atena,
ci este către Telemah. Telemah este acum conștient
de acest cerc interior de cunoștințe, primește semnele secrete de la propriul
tată, este momentul să apese pe trăgaci și să acționeze.
Când o face, Telemah este exact acolo, lângă el, iar Odiseu, Telemah și Eumeu
formează un fel de mică armată și operează la fel cum ar face-o o armată de eroi.
Sunt extrem de eficienți, îi vedem folosindu-și abilitățile de război.
Pretendenții ne oferă o lecție în cum să nu lupți, cum să pierzi.
Primul care este înfrânt este acel pretendent Antinos, cel mai vocal,
pagina 439 sau la începutul cărții 22. Dă peste cap un pahar de vin,
într-o minunată secvență de justiție poetică, Homer face ca săgeata, prima
săgeată, să treacă direct prin paharul de vin, vărsând lichid roșu pe pieptul lui
și apoi străpungându-i gâtul, iar sângele curge și se amestecă
cu roșul vinului. Pasul următor, dacă încerci să pierzi,
este să închizi ochii în fața problemelor. Toți pretendenții se uită împrejur
și se gândesc, o, ei bine, a fost probabil doar un accident, așa că suntem toți prieteni aici,
haideți să ne vedem de treburi. Dar nu, desigur, nu este cazul,
gândirea pozitivă nu îl face pe Odiseu să dispară și nici nu îl face un accident.
Se întoarce și se pregătește să tragă în următoarea sa victimă, Eurimah.
În acel punct, Eurimah ne oferă o nouă lecție despre
cum să pierzi: te întorci împotriva prietenilor tăi. Nu stați împreună, așa pierdeți.
Eurimah spune, o, ei bine, știi, Antinos este mort, iar acum
că este mort, ei bine, el este cel care a început și niciunul dintre noi
nu a vrut să facă asta oricum, iar acum că nu mai este
vom fi cu toții prieteni. Odiseu nu va accepta asta niciun
moment și Eurimah este doborât. Și de acolo sunt valuri după valuri
de violență pe măsură ce pretendenții sunt eliminați și Odiseu, Telemah
și Eumeu fac curățenie. Este urât, este neplăcut, lupta
este foarte violentă și brutală. Este șocant, cred, pentru noi,
în timpurile Homerice, reprezentate de Iliada, vedem violență ca aceasta,
sunt treburi de război eroic destul de standard, sunt neplăcute,
sunt dezgustătoare și foarte, foarte grafice. Sunt două persoane care sunt cruțate,
Telemah solicită ca Odiseu să îl cruțe pe Femius, pagina 450,
iar Odiseu se îndură și spune, sigur, îl voi lăsa pe poet să trăiască.
Mulți dintre noi ne uităm la asta ca Homer spunându-ne că ar trebui să fii bun
cu poeții, poet salvează poet. Apoi Telemah solicită de asemenea
ca Medon, un sol credincios să fie cruțat. El iese de sub un scaun
și îl îmbrățișează pe Odiseu. În acel moment, Odiseu este descris
ca fiind ca un leu, mânjit de sânge. Situația teribilă este transmisă. Cu excepția cruțării acestor doi,
Odiseu dovedește lipsă totală de îndurare.
Într-o anume scenă în particular, cred că merită indicat,
este acea scenă cu Leodes, clarvăzătorul. Leodes vine și prinde
genunchii lui Odiseu. Acum, din ce am învățat din cărțile anterioare
și mai ales chiar de la Odiseu însuși, pe insula Feacia,
a apuca genunchii unei persoane îți obține statut de suplicant instantaneu,
te pune sub protecția lui Zeus și o face pe cealaltă persoană să aibă
o obligație să te trateze ca pe un oaspete în casa lor, ar trebui
să obții ospitalitate copleșitoare odată ce intri în contact.
Dar Odiseu nu urmează xenia, în acest caz, își ia arma
și îl străpunge pe Leodes. Leodes este ucis rapid,
iar xenia este ignorată în acest episod. Ar trebui să fie deranjant.
Homer nu pierde însă timpul fiind deranjat de asta, iar din
această poziționare a evenimentelor, ce trebuie să concluzionăm, concluzia
pe care trebuie să o tragem este că în anumite momente sunt anumiți oameni,
în situații extreme și cu mari eroi, uneori elementele codului social
trebuie să cedeze când alte elemente ale codului social care sunt mai importante
necesită să o luăm pe scurtătură pentru a atinge un obiectiv,
o justiție care este dictată de codul social de ansamblu.
Homer ne spune că nu este posibil ca Odiseu să-l fi cruțat pe Leodes,
chiar în ciuda faptului că Leodes îl apucă de genunchi, în acest punct,
nevoia de răzbunare a lui Odiseu și infracțiunile pretendenților
sunt în conflict direct cu xenia. Iar în acest punct nevoia de răzbunare și
datoria de a răzbuna răul care se petrece în propria lui casa depășește
o valoare atât de importantă ca xenia. Dacă Odiseu nu i-ar fi făcut
felul lui Leodes ar fi făcut un rău chiar mai mare, oferind milă acolo unde nu este cazul.
Așadar îl ucide pe Leodes. Este în continuare deranjant, dar
nu ar trebui să fie scuzat, cred, ci este un indicator, nu al finalității lui Odiseu,
ci al faptului că Odiseu recunoaște gravitatea situației sale și că nu se teme
să acționeze să o corecteze. Pedepsește servitoarele necredincioase
într-o scenă îngrozitor de violentă executată de Telemah.
Mai întâi, trebuie să facă curat după cei morți, iar apoi sunt ucise
la sfârșit spre a li se alătura. Foarte îngrozitor, o lovitură de grație
în această scenă de carnagiu și omor, de confuzie, de violență reprezentată
în această pictură încântătoare, această pictură din spatele meu, confuzia
violenței este serioasă, este profund.
Odiseu și echipa lui sunt capabili să țină lucrurile sub control prin abilitățile
lor stând împreună, prin abilitatea lor de a-și folosi tot meșteșugul
cât și că stau împreună. În toate acestea Odiseu este aproape
ca un zeu, este ca un răzbunător invizibil care sosește și impune dreptatea într-un mod
sumar acestor ființe umane, sunt toți morți într-un mod care aduce aminte de Apolo în Iliada
pentru aceia dintre voi care au citit cartea unu a Iliadei, secerând luptătorii
greci cu săgețile sale, iar sulful și focul la sfârșit ca agenți de purificare oferă o altă
dimensiune a lui Odiseu ca un fel de zeu. Dar este mereu atent, de asemenea
în acest caz, să se delimiteze de zei. Nu prin efortul său
se realizează toate acestea, ci prin voința zeilor care trebuie să fie împlinită,
așa că nu se mândrește că un singur individ a ucis
toți acești oameni. Face un pas înapoi în seriozitate și
spune, nu, asta este ceea ce divinul dorea în această anume circumstanță,
iar eu nu sunt o divinitate, sunt un om executând o voie divină.
Asta apare la pagina 452. Există de asemenea o mențiune anterioară
a unui asemenea mod de gândire din partea lui Odiseu la pagina 406 când vorbește cu Euryclea.
Vorbește despre sine ca un erou sărind în aceste evenimente
și zeii vor folosi mâinile sale pentru a executa soarta.
Asta este ceea ce crede un mare erou, zeii și soarta lucrează împreună prin agenția
umană pentru a face lucrurile să meargă. Departe de Telemah spunând
doar de m-ar face zeii puternic, Odiseu spune că zeii m-au făcut puternic
și de aceea le execut voia chiar și în circumstanțe care sunt încurcate și neplăcute.
Acum, pe cât de dur a fost nu este atât de dur față de ceea ce trebuie
să facă în continuare Odiseu. Și-a câștigat accesul în curtea interioară
a casei sale, locul lui este acolo. Acum trebuie să câștige
accesul în camerele interioare și în cele din urmă în dormitor și
în patul casei sale. Pentru a ajunge acolo va fi nevoie
de și mai multă dibăcie din partea sa.