În toate cărțile, de la șaptesprezece
până la douăzeci, se remarcă un nou limbaj în poveste.
Povestea începe să se desfășoare prin semne secrete și coduri secrete.
I-am văzut deja pe Odiseu și Atena, în special, împărtășind niște coduri secrete,
fac cu ochiul și dau din cap între ei, iar asta creează un cerc intim de cunoștințe.
Dar mai există bogăție în limbaje secrete care se acumulează
în cărțile șaptesprezece până în douăzeci și merită să ne îndreptăm puțin
atenția să vedem despre ce e vorba. În antichitate era înțeles că
mesajele de la zei erau incluse în lumea din jurul nostru și
nu ne lăsau pur și simplu de capul nostru, că nu trebuia
să înțelegem totul singuri, ci încercau explicit să ne trimită
mesaje prin lucrurile altfel neremarcabile care par să se petreacă în jurul nostru.
Deci dacă se petrecea o coincidență ciudată, ceva cădea de pe cămin
sau ceva, ne-am spune, o, zeule, știi, trebuie să fie
un zeu care încearcă să vorbească cu noi. Zeii ne vorbeau în anumite moduri. Ne vorbesc prin comportamentul
animalelor, așa că zborul păsărilor, orăcăitul unei broaște înainte de o furtună,
mișcările unei păsări pe traseul de zbor, virajele la stânga și dreapta.
Erau de asemenea interesați de lucruri ca tunetul și fulgerul.
Cuvintele auzite erau de asemenea importante. Dacă mergeai pe lângă o fereastră și
cineva se întâmpla să spună, vei câștiga la loterie azi prietenului lor, mesajul
acela era pentru tine, dacă se întâmpla să îl auzi și atunci, într-adevăr, trebuia
să câștigi la loterie în acea zi, așa că vrei să te asiguri că
auzi acel cuvânt aleator. Există viziuni directe pe care
le au uneori oamenii, dacă vezi ceva și este o viziune care rezonează cumva pentru viitorul tău,
despre o stare viitoare a lucrurilor, sunt vise de care anticii sunt interesați. Se credea că zeii ne trimit mesaje astfel, așa că puteam auzi
ce se petrecea în mințile lor și ce avea să se petreacă
în univers, cât timp eram atenți la ceea ce vedeam în visele noastre.
Deci lucruri ca păsările, fulgerul, tunetul, zeii care ne vizitează în vise,
acestea erau percepute nu doar ca niște coincidențe stranii, știți,
genul de lucruri intuitive, pentru care ne-am putea
folosi intuiția pentru a trage concluzii, știi, nu îmi place cum se simte locul acesta
sau asta mi se pare puțin ciudat, nu sunt sigur de ce.
Când tu și eu începem să vorbim despre intuiție, în acele momente
grecii încep să vorbească despre semne. Nu vorbesc despre cunoaștere intuitivă,
vorbesc despre cunoaștere prin semne. Sunt semne care apar pretutindeni
în aceste cărți, despre cele divine vreau să vorbesc într-o secundă,
dar sunt și semne care indică fizic, că dau informații
pe care uneori unii oameni pot să le vadă și altă dată
alți oameni nu pot. Să aruncăm o privire la ceea ce
se întâmplă în jurul corpului lui Odiseu, el însuși un fel de semn,
grecii credeau că marile persoane au un fizic uimitor și
sunt frumoase, așa că, atunci când îl vedem pe acest
cerșetor, iar ocazional vedem rapid că este un fizic uimitor dedesubtul
acelor zdrențe, ar trebui să ne gândim, dacă
suntem greci deștepți, ei bine, acesta nu poate fi un simplu cerșetor.
Acesta trebuie să fie cineva foarte important. Ei bine, pretendenții au ocazia
să vadă asta petrecându-se în două momente foarte interesante
și o dau în bară cumva. Nu trag concluzia corectă.
Pagina 361, Melantius este păstorul de capre care îi face zile fripte
lui Odiseu în acel moment. Și îl trage și lovește pe Odiseu,
știți, foarte tare în șold, însă lovitura nu lasă nicio urmă, ricoșează cumva.
Dacă lovești pe cineva în șold, ai crede că îi va destabiliza,
dar Odiseu este atât de puternic, încât lovitura
pur și simplu ricoșează. Este imun la acea lovitură.
Nimeni din jur nu pare să observe că s-a întâmplat asta.
Pretendenții nu sunt buni la a trage concluzii din semnele din jurul lor.
Apoi îl avem pe Antinos, care este pretendentul principal, cel mai îngrozitor
dintre îngrozitorii pretendenți. Antinos, la pagina 369, ia un scăunel
și îl aruncă spre Odiseu. Ei bine, ricoșează din el,
din nou, nu lasă nicio urmă, iar pretendenții nu trag concluzia corectă
că probabil este altcineva decât un cerșetor pribeag de aici.
Avem în lupta sa cu Irus la pagina 377, îl vedem pe Odiseu ridicând
zdrențele care îi formează veștmântul și vedem mușchi ai coapselor imenși.
Pretendenții observă asta, dar nu trag nicio concluzie din asta,
că, hei, tipul acesta s-ar putea să nu fie tipul care credem că este.
Deci sunt semne în jurul acestor evenimente.
Unele din ele sunt cu scop și intenționate, ca atunci când
Atena îi face cu ochiul lui Odiseu, iar Odiseu este
pregătit să facă cu ochiul înapoi. Telemah se prinde de acele
semne în cele din urmă. Sunt semne care se manifestă
în evenimentele din jurul nostru, cum ar fi corpul lui Odiseu, și
cumva se scot la iveală, dacă știi cum să tragi concluzia.
Dar voiam să închei această analiză a semnelor prin a mă uita la ceea ce
ar fi considerat grecii drept cele mai importante dintre semne, iar acelea sunt
cele percepute ca venind de la zei. Vedem un exemplu de semn când
Teoclimen intervine, practic aproape întrerupând
o conversație cu Penelopa la pagina 359, cartea șaptesprezece.
Teoclimen intervine și îi dă un fel de replică prevestitoare Penelopei și
spune, jură pe Zeus că Odiseu este deja acolo.
Amintiți-vi-l pe Teoclimen, este persoana care a venit cu noi,
scăpând de vina de sânge, se leagă de Telemah în  Pylos și revine
la noi în Itaca, un gen de străin în mijlocul nostru
care se pricepe să citească semnele divine. Când face această remarcă
luăm act, noi, grecii, observăm că un străin ușor
ciudat, al cărui nume înseamnă acela care poate auzi zeii sau acela care aude zeii,
când acel gen de persoană spune ceva ca Odiseu este deja aici,
ei bine, vom lua act de asta. Semnul pe care îl vedem, semnele pe care
le vedem în cartea șaptesprezece apar și când auzim afirmația făcută cum că, doar
de s-ar întoarce Odiseu, ar fi un lucru mare, ne e dor de Odiseu. În acel moment, Telemah strănută,
exact la sfârșit, ca semn de punctuație pentru acea afirmație.
Asta se petrece la pagina 372. Acum, un strănut în vremea Greciei clasice
era perceput ca un semn divin și era perceput ca semn de punctuație care
spunea că ceea ce tocmai fusese spus era chiar adevărat.
Așa că atunci când se strănută, orice ar fi fost spus este marcat ca fiind
un semn de la zei și ca fiind adevărat. Așa că atunci când Telemah,
la pagina 372, strănută imediat după afirmația, de
s-ar întoarce Odiseu, acela este un semn divin, spunându-ne, o,
asta e pe cale să se întâmple. Este ceva, ceva puternic în
acea remarcă, iar zeii o subliniază.
Acum, în caz că ați ratat conexiunea dintre strănuturi și semne divine, Homer mai
adaugă încă una pentru noi, deoarece strănutul lui Telemah este ca un tunet.
Este comparat, cu alte cuvinte, cu cel mai bine cunoscut semn
de la Zeus, trăznetul. Așa ne trimite Zeus mesajele.
Din păcate, trăznetul nu este prea complicat semantic,
nu spune că ar trebui să alegi verde în loc de roșu;
spune, în schimb, bum, deci oferă o puternică aură
de însemnătate pentru orice se întâmplă sau tocmai s-a întâmplat sau este pe cale
să se întâmple, dar nu îți spune exact care este înțelesul.
Dar în orice caz, această autorizație pe care Telemah o dă strănutului său
este subliniată prin comparația cu un semn de la Zeus, un trăznet.
În cartea optsprezece, este un discurs puternic care survine după ce Odiseu îl bate pe
celălalt cerșetor și vorbește într-un mod grav, prevestitor pretendenților, la pagina 380.
Rororororororo! Încrederea îi este ridicată, deoarece
a înfrânt celălalt cerșetor într-o confruntare, într-o luptă, iar acum
se simte înflăcărat, un fel de energie îi străbate corpul, dar când le spune pretendenților cât de groaznic le va fi și
problemele cu care vor avea de-a face, are un fel de aer de
aproape declarație divină, deoarece este așa de apăsat
exprimat că nu este normal. Sună aproape a ceva
ce ar spune Teoclimen, nu-i așa? Are acel gen de ton și acea tonalitate. Odiseu devine acel gen de profet
acum și le spune asta pretendenților și din nou
nu observă. Deci avem exemple de tunet, care apare la pagina 413,
apoi avem cuvinte auzite, exemplul pe care tocmai l-am menționat,
plus, de asemenea, un alt exemplu la pagina 413. Vedem păsări despre care se vorbește
la pagina 418, iar apoi, Teoclimen are această viziune
directă foarte înfricoșătoare, pagina 422, știți, sânge, sânge,
sunteți cu toții scăldați în sânge, voi, pretendenți, aveți mari probleme.
Când spune asta, pretendenții sunt, da, nu prea înțeleg
ce vrea să însemne asta, mai adu niște vin,
mai adu încă o capră. De fiecare dată când aceste semne
le apar pretendenților, le ignoră. Cercul interior al lui Odiseu
vede ce se petrece. Simt ce se întâmplă.
Văd fluxul de energie acumulându-se, sentimentul că
zilele pretendenților sunt numărate. Singurii care nu o văd sunt
pretendenții înșiși. Sunt orbi la asta,
nu pot citi aceste semne. Sunt în afara cercului de cunoștințe.
Cel mai important dintre aceste semne, cred, și cel mai întins și detaliat
apare în cartea nouăsprezece. Vreau să vorbesc despre două alte lucruri
înainte de a încheia discuția despre șaptesprezece până la douăzeci, cu
o analiză atentă a ceea ce se petrece în cartea nouăsprezece.
Multe părți mobile în acea carte, alte câteva elemente preliminare la care
vreau să mă uit, dar pentru a încheia, peste două prelegeri ne vom întoarce
la visul Penelopei din cartea nouăsprezece. Dar înainte să o facem sunt vreo două
alte lucruri de care vreau să mă asigur că le acoperim.