Între treisprezece și șaisprezece,
are loc un fel de reuniune a lui Odiseu cu ținutul său nativ,
dar se petrece cu întreruperi. Minte constant, le spune oamenilor
jumătăți de adevăruri și minciuni gogonate. Face legături cu oameni dar
nu tocmai din cercul său interior, încă. Ei bine, asta se schimbă în cartea
șaisprezece, are o reuniune cu cineva din cercul său interior.
Este reunit cu propriul său fiu, Telemah, într-o scenă emoționantă,
începutul cărții șaisprezece, când debutează, destul de interesant, nu?
Este o comparație minunată care începe această carte.
M-am gândit să profităm de ocazie să aruncăm o privire peste ea.
Comparațiile homerice, Homer folosește comparațiile cu mare efect pe parcursul poemelor,
atât în Iliada, cât și în Odiseea. Funcționează ușor diferit
în fiecare epopee. În Odiseea, ce avem adesea este un mod
pentru personajele din poveste de a schimba locurile.
Sunt comparate cu lucruri cu care alte personaje par a trebui comparate. Așadar, sunt realizate legături
între diverse personaje din cadrul poveștilor. Să aruncăm o privire la acest exemplu.
Telemah vine acasă și când face asta, aflăm despre Odiseu
că se uită la el și se gândește la el. Iar apoi, narațiunea trece natural
în această direcție, „Direct spre prinț s-a îndreptat
și i-a sărutat fața, i-a sărutat ochii sclipitori, ambele mâini,
lacrimi curgându-i pe obraji.
Ca un tată radiind de iubire, își primește acasă dragul fiu într-o îmbrățișare caldă --
cât a îndurat pentru el și numai pentru el -- acasă acum, în al zecelea an
din depărtări, așa și-a îmbrățișat loialul porcar
mândrul prinț, l-a strâns cu putere, acoperindu-l cu săruturi, da, ca unul scăpat de la moarte.”
Acum, ce a făcut Homer cu comparația? Ei bine, am ajuns la ea subtil,
e puțin dificil să spui de la început cine este acela
care fuge direct la prinț și îl sărută.
Pare că ar putea fi Odiseu primindu-l cum primește acasă
un tată pe cineva care a fost plecat mult timp.
Ei bine, uitați ce s-a întâmplat aici. Homer l-a pus pe Eumeu
în locul lui Odiseu. Așadar, Eumeu, aici, ajunge să fie figura
paternă pe care Homer nu e gata încă să i-o acorde lui Odiseu.
Odiseu încă trebuie să păstreze distanța, să stea departe.
Telemah se reconciliază cu un fel de figură paternă aici, prin comparație,
dar în acest caz este Eumeu. Deci Eumeu are ocazia
să joace rolul lui Odiseu aici. Dar apoi, citind puțin mai departe,
este ca și cum, într-un mod subtil, Telemah are șansa să fie Odiseu de asemenea,
deoarece când Eumeu îl primește acasă, îl primește acasă ca pe cineva care
a fost plecat zece ani pe tărâmuri străine, de departe și din tărâmuri străine
în călătorii îndepărtate. Așadar, Telemah, deși nu a fost plecat
douăzeci de ani, a fost plecat zece. Într-un fel, este comparat cu cei zece, cel puțin zece ani de absență
ai lui Odiseu în care el este plecat. Așadar, fiecare personaj are șansa
oarecum să se pună în poziția celorlalți și arată niște legături
cu adevărat minunate între ei. Acum, Eumeu, în acel moment, pornește
în misiunea sa, de a aduce mesaje Penelopei, iar Odiseu
este singur cu Telemah. În acel punct, Atena pleacă și observați
ce face când pleacă, face cumva cu ochiul, dă din cap și își
încrețește sprâncenele la Odiseu, ca și cum, hei, acum este momentul.
Acest schimb de semne între ei, semne secrete, comunicare secretă
de informații între Atena și Odiseu, Telemah nu o vede,
Telemah nu este încă informat. Odiseu are acces la propriul cerc
de cunoștințe cu Atena, Telemah are acces la un cerc diferit de cunoștințe
care nu se suprapune. Curând, acestea două
se vor suprapune. Dar deocamdată, sunt în lumi
ușor diferite. În acel punct, Odiseu își dezvăluie
identitatea lui Telemah, iar revelația tatălui către fiu este abruptă,
nu este graduală. Pentru Eumeu va dura mult timp
ca Odiseu să se întoarcă și să fie pregătit să îl cunoască, dar cu Telemah, se repede
și este gata să i se dezvăluie lui Telemah.
Telemah este confuz, nu realizează, stai puțin, nu poți fi tu.
Iar apoi cedează și au o lungă îmbrățișare caldă.
Telemah imediat îl confundă pe Odiseu cu un zeu, și la fel cum a făcut Odiseu
când a ajuns pe Scheria, se grăbește să spună nu, nu, nu, nu sunt un zeu. Nu, nu, nu, nu sunt un zeu.
Când un erou se identifică, ceea ce face eroul mai întâi
este să respingă aspectul divin. Asta arată mare respect
pentru divinități. Deci trebuie să spui,
nu, nu, nu, nu sunt mai mult decât sunt, sunt doar o ființă umană.
Așadar, Odiseu face asta la fel cum face pe insula Scheria.
După lunga, calda îmbrățișare și lacrimi ce udă pământul,
Odiseu este gata să treacă la treabă. Să trecem la treabă.
Spune-mi despre pețitori. Câți sunt? Cu ce sunt înarmați? Cum îi dezarmăm și care este planul tău? Prezintă tot și trece direct la treabă. Acum, în această comunicare pe care
am văzut-o între Odiseu și Atena, am văzut genul acesta de mod șiret, atent
de schimb, dar abia acum suntem introduși în comunicarea
cu adevărat secretă care se va petrece în aceste cărți finale,
aceea dintre Odiseu și Penelopa. Eumeu este plecat și amintiți-vă
călătoria în care a plecat, va aduce un mesaj din partea
străinului care a ajuns pe țărm Penelopei.
Eumeu va fi trimis înainte și înapoi, ducând mesaje între
Penelopa și Odiseu la început. Destul de curând, Odiseu va avea șansa
lui să își susțină cazul, să facă o prezentare Penelopei.
Vom vedea că mințitul va continua. Nu o să intre și să spună,
bună, scumpo, sunt acasă. Nu merge așa de bine, am văzut asta
în cazul lui Agamemnon și va trebui să își croiască drum mai subtil,
mai viclean spre Penelopa. Va trebui de asemenea să urmărim
ceea ce știe Penelopa. Nu este o situație simplă
în care ea nu știe ce se întâmplă. Sunt câteva puncte în narațiunea ei,
în povestea ei, despre cum se desfășoară lucrurile care ne vor face să ne întrebăm
cât de mult știe Penelopa și când știe. Se pare că urmărește acest curs
al evenimentelor nu doar ca un jucător pasiv, ci ca un jucător foarte activ.
Își face apariția în această nouă parte a epopeii, aici are loc
un complot împotriva fiului său, coboară și ceartă pețitorii, iar în acel punct, după ce își lansează
bombele și spune niște cuvinte neplăcute împotriva pețitorilor, dispare,
se duce sus și se culcă. Veți observa că Penelopa
face asta mult în cărțile următoare, va coborî, va spune ceva,
va urca, mi-e rău, trebuie să mă culc. Când face acest gen de spectacol de dispariție, însă, fiți atenți, deoarece
adesea ceva s-a petrecut în acel mesaj pe care l-a prezentat,
cineva a auzit ceva ce intenționa sau e greu de spus, iar
asta se va muta dintr-o parte în alta cu atenție, într-un mod subtil.
Subtilitatea pe care Odiseu o transmite prin propriile sale tehnici
va avea parte de un tip similar de, chiar un tip mai profund de subtilitate,
atenție și circumspecție în persoana Penelopei.