În cartea a unsprezecea plecăm în lumea subterană. Însă unul din primele lucruri pe care le observăm la lumea subterană a lui Homer este că nu este sub nicăieri, este foarte departe. Odiseu și oamenii săi se duc în locul în care Circe i-a zis să se ducă. Când fac asta, sapă un șanț și în șanț, pun niște poțiuni din sânge de berbec și lapte și orz și niște lucruri care le sunt spuse să le pună. Și când fac asta, din pământ ies aceste umbre, așa că Odiseu nu petrece timp coborând și coborând ca Dante, iar Dante s-a inspirat, desigur, din Virgiliu. Lucrurile sunt puțin diferite în acea lume subterană. Pentru Odiseu este un loc îndepărtat, fără contacte cu tine și mine, dar asta deoarece e așa de departe, nu fiindcă e așa de în adâncime. Am strâns câteva imagini cu deschideri sulfuroase din pământ care ar putea aduce mai mult cu lumea subterană a lui Homer decât să încercăm să ne-o imaginăm ca pe o peșteră jos, adânc sub pământ, în adâncuri. Acum, pentru a face aceste umbre să iasă și să poarte o conversație cu el, Odiseu are această momeală, iar în interiorul albiei, unul dintre ingredientele momelii este sângele. Și aici este implicată un fel de fizică sau biologie; umbrele trebuie să obțină sânge. Și de ce-ar fi așa? Ei bine, aceste umbre sunt doar ființe umane ca tine și ca mine care și-au pierdut sângele și substanța, iar acum nu fac decât să plutească, fără corpuri. Dacă ar avea mai mult sânge în ele, viața s-ar întoarce la ele, a face rost de sânge le permite să vorbească acum, iar Odiseu poate avea o conversație cu ele. Nu își recapătă pe deplin corpul, după cum aflăm în acea foarte faimoasă scenă a lui Odiseu încercând să își îmbrățișeze mama; sunt umbre lipsite de substanță. A fi umbră nu e un lucru fericit. Grecii ar prefera să fie vii decât morți. Nu pot face o lege universală din asta, dar printre greci, este cu siguranță adevărat, este mai bine să fii viu decât să fii mort. Viața de apoi pentru ei, în vremea lui Homer nu este un loc, în general, în care să se rezolve problemele etice. Nu este ca și cum aceia care au murit sunt și judecați și pedepsiți în această lume subterană dacă au făcut lucruri rele și sunt răsplătiți dacă au făcut lucruri bune. În principal plutesc în această zonă gri și ar prefera să fie în viață. Chiar și cei mari nu par să aibă deloc o viață foarte bună. Ar prefera să fie vii. Vom auzi asta în acest fragment oarecum amar, cu care vom încheia, cu privire la aceasta, despre ce urmează, venind din gura lui Ahile, când Odiseu are o șansă să vorbească cu el. Așadar lumea subterană nu este locul în care se rezolvă problemele etice, este un spațiu de depozitare, este un loc în care ai prefera să nu fii, e cam ca și cum ai fi într-o eternă așteptare la un aeroport, nu este ca viața. Nu este neapărat o pedeapsă, dar nu este ca și cum este o viață plină. Există, desigur, câteva excepții la această regulă, cu privire la lumea subterană ca loc în care nu se rezolvă problemele etice, sunt unul sau doi păcătoși faimoși acolo jos care primesc pedeapsa eternă, persoane ca Tantal și Sisif, faimoși. Dar ei sunt excepția, în general nu este un loc în care se împarte dreptatea după bine și rău. O altă excepție despre care unii dintre voi vor auzi sunt Insulele Fericiților. S-ar putea să fie ceva cu care v-ați întâlnit în experiența voastră cu mitologia greacă, este ceva ce vom vedea în povestea noastră articulat în câteva locuri. Dar în general nu este o idee pe deplin conturată. Este o parte mai mică din mulțimea mai mare de idei cu privire la viața de apoi, nu neapărat o noțiune atât de răspândită. Vom vorbi despre asta mai târziu în curs. Acum, când Odiseu își termină albia, îl vedem pe Elpenor, săracul iată-l. Ce naiba ți s-a întâmplat, adică, pe unde ai fost? Iar el spune, ei bine, sunt mort, iar Odiseu spune, nu-mi vine să cred. Și ce apucă Elpenor să facă este să promoveze cu tărie ideea că ar trebui să fii îngropat. Elpenor îi spune lui Odiseu și oamenilor săi, vă rog, îngropați-mă, asta vrem noi, morții. Iar un funcționalist ar interveni din nou și ar citi poveste aceasta și ar spune, clar, ce face Homer aici este să ofere o urmă de legitimitate obiceiului social, cultural și religios de a îngropa morții. Clar, morții vor asta, vine din gura lui Elpenor însuși. Deci dăm de tipul acesta, uitați-vă la el, este oarecum lipsit de substanță în această minunată decorațiune pe ceramică greacă, Odiseu a sacrificat animalele, Hermes este lângă el, Hermes, care are control asupra sufletelor în drum spre lumea subterană, ghidându-l pe Odiseu aici, iar Elpenor, care apare cu mâna ridicată într-un gest spunând, of, Odiseu, de-ai fi putut să mă salvezi, lucrurile ar fi fost mult mai bune pentru mine, dar așa, sunt mort. Te rog, îngroapă-mă! Apoi ajungem, devreme, la motivul pentru care suntem în acea lume subterană în primul rând. Ajungem să îl vedem pe acest Tiresias, el este motivul pentru care suntem acolo. Tiresias este preotul lui Apolo. Are cunoștințe profunde nu doar despre viitor, amintiți-vă, a fi clarvăzător în Grecia antică nu este doar despre a vedea evenimente viitoare, este și despre a vedea prezentul într-un mod în care tu și eu, ca muritori de rând, nu putem vedea detaliile. De asemenea, este despre a vedea trecutul într-un mod în care tu și eu ca muritori de rând nu ni l-am aminti. Ei bine, un clarvăzător poate să vadă trecutul, prezentul și viitorul și este uimitor că pot să facă oricare din aceste lucruri. Așa că atunci când Odiseu se duce la Tiresias să îi ceară ajutorul, Tiresias îi răspunde, ei bine, a fost într-adevăr o problemă, Odiseu. L-ai supărat pe Poseidon. Aici este momentul în care Odiseu înțelege că a sosit vremea să repare lucrurile. Trebuie să își ceară scuze lui Poseidon pentru lucrul îngrozitor pe care i l-a făcut tipului aceluia, Polifem, care întâmplător e fiul lui Poseidon. Și primește ordine de la Tiresias. Pedeapsa pare a fi puțin ciudată la început; ce spune Tiresias este că trebuie să iei o vâslă, un instrument pentru a trage o barcă pe apă, și să o duci atât de departe pe uscat încât oamenii să nu o mai recunoască, să nu poată spune ce este, iar odată ce ajungi acolo, să înfigi vâsla în pământ și să construiești un templu lui Poseidon. Acum, de ce ar vrea Tiresias, de ce i-ar spune lui Odiseu că asta ar trebui să facă pentru a-l face pe Poseidon să se simtă mai bine? Ei bine, zeilor le place să fie slăviți. Este adevărat. Zeilor le place când îi slăvim și le place să fie slăviți pe scară largă. Așa că templele lui Poseidon sunt mai ales în apropierea mării. Cei care trăiesc în apropierea mării știu de puterile lui Poseidon și îl slăvesc. Aceia care sunt pe continent e posibil să nici nu fi auzit de el. Așadar, ce face Odiseu aici este să răspândească numele lui Poseidon chiar și dincolo de zonele de relief care sunt afectate de mare, să ajungă atât de departe pe continent încât oamenii să îi confunde vâsla cu o vânturătoare și să o privească drept un instrument agricol, înseamnă că Odiseu este suficient de departe pe continent încât ar fi o mare plăcere pentru Poseidon să primească un templu în acel loc. Odată ce a primit acele instrucțiuni, Odiseu știe acum ce trebuie să facă, are ceea ce îi trebuie. Dar nu vom părăsi lumea subterană încă. Mai sunt multe lucruri pentru noi să le aflăm acolo. Ne întâlnim cu alții, printre morți. Ies, beau niște sânge și poartă o conversație cu Odiseu. Odiseu învață de la toți acești oameni morți din trecut, aude despre niște lucruri uimitoare. O vede, nu doar că își vede mama, are o scurtă conversație cu ea. Este de asemenea trist și amar, deoarece nu pot să se îmbrățișeze. Este moartă. Auzim de la multe eroine și aventurile prin care au trecut. Apoi, la sfârșitul acestui catalog de femei faimoase, auzim o voce pe care nu am auzit-o de ceva timp, Alcinoos. S-ar putea să ne gândim, Doamne, Alcinoos acolo jos în lumea subterană. Ei bine, acesta este modul lui Homer de a rupe firul narațiunii, de a întrerupe lucrurile pentru a schimba ritmul, amintindu-ne că de fapt, hei, ia ghici, amintiți-vă că sunteți pe insula Scheria, iar Odiseu le spune povestea lui Alcinoos și oamenilor săi. Odiseu pare să fie destul de obosit și extenuat. Alcinoos intervine și spune, te rog, Odiseu, continuă și mai spune-ne. Odiseu revine și continuă cu narațiunea și începe să ne spună povești despre eroii din trecutul îndepărtat. Aici am o imagine cu o vâslă, pe care o vom confunda cu o vânturătoare dacă o aducem suficient de departe pe continent. Odiseu va începe să afle câteva dintre aventurilor marilor eroi bărbați cu care se întâlnește în lumea subterană. Își vede compatrioții morți, îl vede pe Agamemnon, amintiți-vă povestea lui Agamemnon, ne-a fost repetată deja de câteva ori când oamenii încearcă să îl educe pe Telemah; îi spun, ascultă, când Agamemnon a fost ucis, fiul său a intervenit și a făcut ordine în casa lui. Aici ajungem să îl întâlnim pe adevăratul Agamemnon. Agamemnon are încă un mesaj pentru Odiseu, care este, să fii atent când ajungi acasă, nu vei ști ce s-a întâmplat, ai fost plecat mult timp și uită-te la mine, nevasta mea m-a ucis. A început o relație cu altcineva. Deci când ajungi acasă, fii prudent. Acum, acest mesaj nu va trece neobservat pentru Odiseu. Este un om foarte inteligent și precaut. Desigur, au o discuție despre cum, ei bine, Penelopa este o femeie mult mai bună decât a fost Clitemnestra vreodată, etc, etc. Dar totuși, acest mesaj îi va rămâne întipărit lui Odiseu și va fi prudent când ajunge acasă. Ai grijă când ajungi acolo. Îl vom întâlni de asemenea pe acest minunat erou grec Ahile. Îl vedeți aici jos pe pământ. O scenă îngrozitoare. Ahile este într-adevăr ucis, nu se întâmplă în Iliada. Homer, acesta este locul în care vorbește despre uciderea lui Ahile. Nu se întâmplă în Iliada. Și auzim de la Ahile această lungă conversație amară cu Odiseu sau conversație oarecum lungă, intensă cu Odiseu, care spune, știi toată acea glorie, am ales o viață scurtă, glorioasă pe câmpul de luptă. Ei bine, aș prefera să fiu sclav aici în lumea subterană, să mă îngrijesc de alți oameni, în cea mai joasă poziție socială decât să... scuze, aș prefera să fiu sclav acolo sus și să mai trăiesc încă, să mă ocup de sarcinile neplăcute ale altor oameni, decât să fiu marea persoană care sunt și să fiu închis aici jos printre morți. Vine din gura lui Ahile într-un punct interesant din Iliada, genul opus de sentiment, spunând nu, că ar prefera să trăiască o viață scurtă glorioasă, să fie ucis, dar tot să aibă o poziție socială puternică și să devină erou, decât să aleagă o viață de liniște și să fie servitor altor oameni și a nu avea acea viață măreață și glorioasă. Pare să se răzgândească, aici în cartea unsprezece, din nou, subliniind cât de îngrozitor este să fii mort. Ei bine, din fericire pentru noi, Odiseu și oamenii săi nu sunt morți. Ajung în lumea subterană și scapă, spre deosebire de cei mai mulți dintre noi, a ajunge în lumea subterană este ceva din nefericire ușor pentru organisme fragile ca noi. A ieși este complicat. Odiseu scapă într-adevăr din acest loc și iese de acolo. Va trebui să se ocupe de niște treburi cu prietenul lor Elpenor, primește niște indicii cu privire la ce să facă în continuare de la noua lor prietenă, sau prietena de doar un an, Circe, și apoi, de acolo, vor porni în tărâmul sirenelor.