Înainte de a ne apuca de cărțile nouă până la douăsprezece, faimoasele aventuri ale lui Odiseu, mai este un fragment din cartea opt căruia îi vom vom acorda atenție. Acolo, vedem figura unui poet, Demodoc își face apariția, și concentrându-ne pe acest personaj, vom avea o perspectivă spre cum e posibil să fi fost pentru tipul acesta, Homer, în lumea sa. Avem un fel de imagine din perspectiva lui Homer cu privire la felul în care activează un poet în societate prin personajul Demodoc, foarte folositor să îi acordăm puțină atenție. Știm din prezentarea lui Homer a lui Demodoc că poeții antici aveau un rol de barzi în societatea lor. Cântau cântece care aveau rolul de a amuza, ei întrețineau atmosfera, făceau parte din anturajul oamenilor bogați, aristocrați. Rămâneau după cină, aveau un acompaniament muzical ușor, e posibil să fi avut dansatori care să acompanieze diferitele povești pe care le spuneau. Și erau acolo, într-un fel, pentru a spune episoade din trecutul mitic faimos. De exemplu, în această poveste, îl avem pe Odiseu însuși cerând, hei, ai putea să o cânți pe cea despre Calul troian? Iar Demodoc răspunde solicitării sale, își ia instrumentul muzical și spune povestea Calului troian, în care Odiseu ocupă un rol principal, îl aduce pe marele erou la lacrimi și declanșează cursul evenimentelor care îl face pe Alcinoos să încerce să îl confrunte și să caute metode de a încerca să identifice pe acest bărbat. Deci un poet, după cină va primi cereri, va spune episoade din mari povești narative antice și are un rol în întreținerea atmosferei în suita de la curte a aristocraților. Sunt de asemenea cunoscuți pentru câteva performanțe. Sunt capabili să facă lucruri care sunt puțin extraordinare. Pe două lucruri mă voi concentra aici. Numărul unu: memoria. Un poet antic putea să stea și să recite din memorie fragmente uriașe de poezie și să le recite cu cadență metrică perfectă, cu acompaniament muzical, într-un mod care era uimitor. Acești oameni aveau puteri extraordinare ale memoriei și își fascinau audiența cu abilitatea de a-și aminti detalii și de a spune lucruri într-un mod frumos. În al doilea rând, poeții demonstrau un anume tip de măiestrie în abilitatea lor de a lua o stare emoțională, pe care ei înșiși e posibil să fi o avut, și să o interpreteze și să o expună pe masură ce își prezentau poezia, iar apoi să transfere asta către grupuri mari de oameni. Deci aproape prin magie, pot internaliza o stare subiectivă și să o transmită altor oameni. Oricine a fost într-o cameră în care o persoană carismatică își folosește talentul știe deja că asta se simte ca un fel de putere magică. Bardul era perceput ca având puterea magică din ei de a-i face pe alți oameni din jur să fie mișcați de cântecul lui sau ei, să fie afectați de cântecul care era cântat. Unii oameni din antichitate comparau această putere cu magnetismul, ceva extraordinar, acțiune la distanță, care făcea o anume stare subiectivă a poetului cam ca o molimă care să se împrăștie prin mulțimea din jurul lor. Acum, uitându-ne la această figură a lui Demodoc, da, ne oferă o fereastă spre felul în care Homer își imagina barzii antici să se comporte. Există de asemenea niște fragmente interesante la care ne putem uita și ne vom uita la tradițiile care îl privesc pe Demodoc și poveștile pe care le spune. Vă reamintiți că una dintre poveștile, poate una din cele mai faimoase povești ale lui Demodoc, nu Calul troian, este această scenă în care Afrodita are o aventură cu Ares, în detrimentul soțului său iubitor, Hefaistos. Povestea este prezentată cu detalii care ne fac să ne gândim și să ne pară puțin rău pentru Hefaistos. Ares apare și o seduce pe Afrodita, ea cedează și au această aventură amoroasă. Helios, zeul care locuiește în soare, vede totul, deoarece el poate vedea tot ce se petrece pe pământ și se duce și îi spune lui Hefaistos. Hefaistos este apoi mânios în legătură cu ceea ce se întâmplă, desigur, și face o plasă specială din metal foarte fin. Este genial la a lucra cu diferite tipuri de metale și făurește o capcană din care nici măcar zeii nu pot scăpa. Așa că, data viitoare când Ares și Afrodita sunt în pat împreună, sunt prinși de plasa lui Hefaistos și toți zeii se strâng și încep să râdă. Râd de această scenă îngrozitoare, vorbind despre o, o, săracul Hefaistos, uite, Ares face sex cu Afrodita. Chicoteli, ghionturi, iar apoi, unul dintre ei spune, o, nu ar fi plăcut să fii Ares acum, deoarece ai putea avea această regină frumoasă și așa mai departe. Și este o poveste care este oarecum provocatoare. Depășește limitele a ceea ce este cuviincios. Și dacă nouă ni se pare asta, atunci cu siguranță li se părea și anticilor. Și, de fapt, aventura lui Ares și a Afroditei era ceva care era fascinant pentru comentatorii antici. Încercau să își dea seama ce naiba caută asta aici? Nu pare prea... nu adaugă nimic la poveste. Ce încearcă Homer să ne spună cu această aventură a lui Ares, zeul războiului, și Afrodita, zeița iubirii. Și care este rolul lui Hefaistos în toate astea? Ei bine, alegoriștilor le place de minune. Intervin și susțin, în antichitate, că sunt tot felul de mesaje ascunse subterane în această poveste a aventurii lui Ares și Afroditei. Unul dintre ei, Heraclit, din primul secol e.n., nu este Heraclit din filosofii presocratici, acesta este un comentator al poeziei lui Homer, iar Heraclit din primul secol e.n., ne spune că uniunea Afroditei, iubirea, și a lui Ares, conflictul, este de fapt uniunea dintre război și conflict. Aceasta este o poveste, a Afroditei și lui Ares, a uniunii dintre iubire și conflict. Sunt râsete, desigur, când se adună zeii, dar sunt râsete divine, deoarece este motiv de fericire când iubirea și conflictul vin laolaltă, ignorându-l pe Heraclit, că par să râdă din genul de emoție asociată cu chicoteala, sardonică, nu din fericire, dar nu conta pentru Heraclit. Apoi, o altă idee pe care a sugerat-o, susținea că toată treaba, toată povestea era un comentariu la adresa artei fierăriei, avem foc, Hefaistos, care înmoaie fierul, Ares, capturându-l, iar apoi trebuie să aplicăm, Afrodita, scuze, trebuie să aplicăm pasiune, reprezentată aici de Afrodita, la lucrare pentru a fi fierari buni. Iar la sfârșit, amintiți-vă, Poseidon este cel care oprește totul, iar ceilalți zei chicotesc și Poseidon spune nu, este suficient, eliberează-i, Hefaistos, și dă-le drumul. Heraclit citește asta ca pe o indicație că apa, sub forma lui Poseidon, scoate fierul și îl răcește. Aceasta este viziunea lui Heraclit despre aventura lui Ares și a Afroditei. Un alt comentator din secolul întâi, un bărbat numit Cornutus, ne spune că atunci când Ares și Afrodita sunt împreună cam este adulter, deci corect, spune „Brutalul și violentul nu se înțeleg bine cu fericitul și delicatul, și nici nu este unul întrețesut cu altul natural. Dar există un vlăstar nobil”, deoarece legenda spune mai târziu, că din întâlnirea dintre Ares și Afrodita, a existat într-adevăr un urmaș din relația lor romantică, iar acesta este zeul, divinitatea, Armonie. Deci avem în interpretarea lui Cornutus da, este o reprezentare a adulterului, dar la sfârșit armonia, ceva bun iese din întâlnirea dintre brutal și violent și fericit și delicat. În cele din urmă, autorul „Vieții lui Homer”, o persoană necunoscută care era cunoscută în antichitate ca Plutarh, dar cu siguranță nu este numele corect, dar autorul necunoscut al „Vieții lui Homer”, din secolul întâi e.n., scrie asta „Ares și Afrodita sunt iubirea și conflictul și sunt uneori împreună (apoi este armonie) și uneori separați. Helios îi pârăște, Hefaistos îi înlănțuie, iar Poseidon, apa, îi eliberează.” Susține că „Este clar din asta că esența fierbinte, uscată și opusul său, cea rece, umedă, uneori aduc universul laolaltă, alteori îl dezbină.” Deci sunt multe interpretări care sunt lansate de această poveste pe care ne-o spune Demodoc despre Ares și Afrodita, și probabil, cum încă este cazul astăzi, părțile miturilor antice sunt cele care par cele mai ciudate, care sunt cel mai deranjante, pentru noi, cele mai provocatoare, cele mai neliniștitoare. Acestea sunt părțile din mituri care atrag cea mai multă atenție și care primesc cea mai mare contribuție de comentarii, oamenii încercând să își dea seama ce naiba s-a întâmplat. Iată un exemplu din antichitate al unui mit care este spus, respus, interpretat și reinterpretat. Suntem pe cale să intrăm în unele din cele mai ciudate părți din Odiseea lui Homer. Cărțile nouă până la douăsprezece ne vor prezenta lucruri care fac ca aventura lui Ares și a Afroditei să pară joacă de copii. Așa că, țineți-vă bine, va deveni urât o perioadă, dar nu vă îngrijorați, Odiseu va face față. Va suferi, dar va îndura.