De la cartea I până la cartea a IV-a a epopeei
lui Homer, vom vedea povestea desfășurându-se pe urmele lui Telemah.
Ne va duce prin diferite căi întortocheate ale intrigii
pentru a intra în ritmul poveștii. Vom afla despre Odiseu și casa sa,
despre Itaca, despre Penelopa, mai ales prin ochii lui Telemah.
Vom afla despre ce înseamnă să fii erou grec prin reprezentarea
lui Telemah, dar mare parte din ce ne va învăța Telemah despre a fi erou
va fi într-un mod negativ. Telemah este un tânăr și nu este
tocmai pregătit pentru a intra în rolul eroului, pe care îl vom vedea
pe tatăl său jucându-l acolo în lumea largă, în viața de adult.
Telemah este într-adevăr un bărbat tânăr. Are douăzeci de ani.
Tatăl său este plecat de zece ani de lupte și zece ani de peregrinări.
Nu s-a întors încă. Deci este un bărbat tânăr și cu siguranță,
după standardele zilelor noastre, ar fi catalogat drept tânăr.
Acum, în abordarea greacă, însă, douăzeci este suficient de în vârstă
pentru a avea parte de acțiune. De fapt, marii războinici greci
care devin mari eroi încep lucrurile cam la acea vârstă
sau puțin mai tineri. Ahile cucerea teritorii întinse
la acea vârstă. Douăzeci este suficient de în vârstă pentru
a te impune și a rezolva lucrurile, dar Telemah nu este încă acolo. Acum, când avem
nevoie de el, avem nevoie de el în repaus, este într-o poziție
înclinată. Vă puteți imagina forma
de silfidă pe care o are. Aceasta este reprezentarea lui David
a lui filtrată prin Renaștere, dar capturează ceva din ce avea Homer
în minte cu acest personaj, Telemah, bărbat tânăr, nu tocmai pregătit să acționeze
și cu acest sentiment de langoare asupra situației.
Când îl întâlnim pe Telemah, este într-o situație ciudată.
Visează cu ochii deschiși. O avem pe Atena care vine și îl contactează,
este deghizată, îl contactează iar apoi intrăm, narațiunea
intră în mintea lui Telemah. Aproape își poate vedea magnificul
tată cu ochii minții. Doar de-ar cădea din nori și
să-i alunge pe pețitori de frică pe holuri. Deci Telemah doar
așteaptă ceva, să se întâmple un miracol, corect? Ei bine, știți,
cel mai probabil tatăl său nu o să pice din nori
și o să se ocupe de lucruri. Deci așteaptă ceva imposibil și
asta nu este ceva ce se întâmplă în mod natural cu eroii.
În schimb, dacă ceva nu merge bine și un erou este prin preajmă,
un erou se va ocupa de problemă. Eroii iau lucrurile în propriile mâini
și rezolvă lucrurile. Telemah nu este tocmai pregătit pentru
asta, în schimb, ce face în mod normal este să îi învinovățească pe zei, situația, soarta,
pe alții, dar mai ales să îi învinovățească pe zei. Uitați-vă ce face la pagina 85, la puțin timp după ce îl întâlnim,
pagina 85 din traducerea lui Fagles. „Odată eram casă bogată,
acum zeii ne-au întors sorțile cu răzbunare. Zeii au inventat și alte nenorociri să mă bântuie.”
Deci Telemah dă vina pentru ce se întâmplă pe zei. Ei bine, sigur, din asta putem înțelege că grecii aveau
o înțelegere foarte largă a implicării divine în lume
și ar avea sens pentru cineva să se întoarcă și să spună,
știi, este vina zeilor. Ei controlează lucrurile
într-un anume fel, corect? Uitați-vă la un alt exemplu pentru asta,
paginile 88 și 89, Telemah intervine într-un moment în conversație, Penelopa tocmai
ce a coborât din odăile sale, îl aude pe Femios, un bard care cântă
povești despre întoarcerea eroilor din Troia. Amintiți-vă ce citim aici. Odiseea lui Homer este în sine
una din aceste povești de întoarcere. Femios face pentru noi
în cadrul Odiseei un fel de Odisee vorbind despre
întoarcerea marilor eroi din Troia. Când Penelopa aude asta, este tristă, își
dorește ca Femios să se oprească și spune „o, te rog, poetule, îndură-te, nu face asta”,
moment în care Telemah intervine și spune „mamă, nu este drept, nu ar trebui să dai vina
pe Femios, bardul, deoarece barzii nu sunt de vină”. Spune, paginile 88 și 89
„Zeus este de vină. El dă fiecărui lucrător de pe acest pământ ce soartă
poftește.” Acum, în mod tipic eroii nu intervin cu genul acesta de discurs fatalist.
Da, este adevărat că zeii sunt ocupați, zeii sunt activi, zeii sunt
implicați în lume, dar în mod tipic nu dau vina pe zei
pentru toate lucrurile care se petrec în lume. Când fac referire la acel
gen de aspect al lucrurilor, va fi diferit, altceva
va fi în mintea eroului și dacă se întâmplă ceva neplăcut
exact în fața eroului, eroul nu spune „nu e nimic ce pot face” și
face un pas înapoi și spune „zeii trebuie să controleze asta, așa că, în schimb
o să stau în spate, neputincios și o să mă retrag”. Nu percep implicarea divină în lume ca pe
un mod de a rămâne în spate și a se exonera de acțiunile pentru care
sunt responsabili să le întreprindă. Eroii intervin mereu și încearcă
să acționeze cât de bine pot. Există un fel de dublă determinare
care acționează în lumea homerică, Este un anume tip de determinism, dacă
Zeus declară ceva, într-adevăr se va întâmpla.
Dacă zeii sunt implicați, sunt mult mai puternici decât noi muritorii,
deci cumva vor face lucrurile să se întâmple, dar acel determinism nu se transformă
într-un fel de fatalism, cel puțin în mintea eroilor.
Fatalismul este o discuție a celor slabi și în acest caz, Telemah
exprimă acea slăbiciune. În timp ce ceea ce face un erou este să se întărească
și să spună da, lucruri mari se întâmplă prin voia zeilor și acum, zeilor, folosiți-mi mâinile ca instrumente
pentru a vă executa voia și soarta care se va împlini. Eroii presupun că sunt
rotițe puternice în mașinăriile sorții, iar mâinile
lor sunt ceea ce va aduce rezultatul predestinat la împlinire.
Trebuie să fie implicați. Trebuie să fie implicați,
cu cât mai implicați cu atât mai eroici. Cu cât mai puțin implicați cu atât mai puțin
eroici, deci Telemah ne prezintă o versiune mai puțin eroică a acesteia aici.
Ca și cum am avea nevoie de mai multe dovezi pentru asta, vom vedea multe exemple când
ajungem la Odiseu, cu el acționând în acest fel. Dar uitați-vă la începutul epopeei la pagina 78 din traducerea lui Fagles. În primele 100 de rânduri, Zeus însuși
intervine pe marginea acestui subiect și spune „câtă nerușinare, felul în care
acești muritori dau vina pe zei. Doar de la noi zic
că le vin toate suferințele. Da, dar ei înșiși,
cu căile lor nesăbuite, își măresc durerile,
dincolo de cât pot duce.” Deci Zeus spune „voi, ființe umane,
sigur, noi ne ocupăm de lucruri, noi suntem la conducere, dar
trebuie să încetați să fiți nesăbuiți. Și trebuie să vă implicați
și să vă ocupați de treburi singuri. Nu stați în spate și dați vina pe noi
pentru toate lucrurile rele care se întâmplă.” Acum, când Telemah trebuie să facă
această schimbare de la genul de persoană care stă în spate și permite să se întâmple
lucruri rele și își plânge de milă în genul de persoană mai mult ca Odiseu,
care acționează și rezolvă lucrurile. Va avea nevoie de niște îndrumare. Va avea nevoie de niște ajutor.
Ajutorul pe care Telemah îl va primi va veni în forma aceste figuri a Atenei,
deghizată de obicei ca Mentor, când este persoana în vârstă
care îl ajută pe Telemah. Prima dată când o vedem în Cartea I,
este de fapt sub figura lui Mentes, o altă figură
în vârstă care apare, dar tipic ca Mentor.
Iar pentru unii dintre voi care spuneți stați un pic, are ceva
de-a face cu cuvântul englezesc „mentor”, din care avem un substantiv
și un verb, „mentoring” a lua pe cineva cu tine, da, chiar are.
Cuvântul englez este preluat direct din numele propriu grec și devine
un cuvânt foarte proeminent, chiar și în discursul contemporan.
Deci Atena, în această deghizare ca Mentor, îl conduce pe Telemah și îl poartă
într-un fel de călătorie, la propriu și la figurat,
ca să poată crește. Acel tip de du-te vino începe să se întâmple
în Cartea I, când Atena intervine și începe să îl ajute pe tânărul nostru,
Telemah și îl aduce prin lucrurile pe care trebuie
să le facă pentru a dobândi aceste noi calități, pentru a dobândi
această nouă perspectivă, în esență să crească.
Vom vedea călătoriile lui Telemah în cartea următoare, dar în încheiere,
haideți să luăm un exemplu al vechiului Telemah, Telemahul timpuriu.
Când apare în Cartea I, îl vedem plângându-și
de milă și visând cu ochii deschiși. Apare Atena și îl pune în mișcare,
dar îl ajută apoi, îl îndeamnă să acționeze într-un fel.
Așadar, la sfârșitul Cărții I, decide că va chema o adunare.
În deschiderea Cărții a II-a, cheamă adunarea. Când o face, este un rezultat patetic. Aduce toți oamenii laolaltă și zice
„O, pețitori, m-am săturat de voi.” Și gesticulează și se enervează și și explodează și zice
că toate astea trebuie să înceteze, moment în care, ce se întâmplă,
reacția sa în mulțimea de oameni care îl agresează,
le pare rău pentru el. Îl mângâie pe cap și spun „oo,
ne pare rău Telemah, știi, mâncăm tot ce ai și înțeleg de ce
te supără asta, dar de fapt nu da vina pe noi, ar trebui să dai vina pe
mama ta”, deci pasează și vorbesc ca și cum există un lucru abstract
care îl rănește pe Telemah. Nu își asumă responsabilitatea și
cu siguranță nu răspund încercării lui Telemah de a-i aborda.
Deci Telemah nu este tocmai gata. Face lucrul corect chemând adunarea,
dar nu are statutul necesar în societate pentru a avea succes. Mila nu este ceea ce vrei să se întâmple
când apari și le citești unor oameni legile încălcate.
În schimb, urmărești altceva. Vom vedea acel altceva stârnit în pețitori, dar vor fi necesare
câteva cărți înainte să ajungem acolo. Odată ce ajungem acolo, săracii pețitori, s-ar putea să înceapă să ne pară rău
de ei în loc să le fie milă de Telemah. În continuare, îl vom petrece
pe Telemah în călătoria sa. Vom vorbi despre asta
în prelegerea următoare.