Contribuind la ideile noastre despre mituri,
în prelegerea anterioară ne-am uitat la niște viziuni antice asupra mitului și am găsit
multe idei complexe și interesante. Ei bine, această tradiție continuă
în epoca modernă. Și într-un curs despre antichitate,
epoca modernă este de fapt definită puțin diferit față de cum este în vorbirea
de zi cu zi; orice din epoca modernă înseamnă Renașterea și mai târziu
pentru cursul nostru. În Evul mediu, ideile evhemerismului și
alegorismului erau deosebit de importante pentru aceia care citeau aceste
mituri antice și aveau un alt fel de valoare în acele timpuri, aveam
prelați medievali care le citeau, care erau foarte interesați de aceste povești
antice, ca formă de erudiție pe care să o aibă. Le-au atribuit termenul Fabulae, acesta este pluralul pentru grecesul, scuze,
latinescul Fabula, care este o poveste sau basm.
Cuvântul roman înseamnă ceva ca o poveste, un basm, o născocire,
nu ceva cu care ți-ai petrece mult timp încercând să afli adevăruri profunde,
dacă ar avea idei ascunse ar fi un mic miez de înțelepciune,
genul de lucru pe care l-ai auzi în fabulele lui Esop, iar aceste Fabulae
erau ceva de care o parte din acești prelați medievali erau oarecum
interesați și le țineau cu ei și se uitau la ele.
Dar nu au ieșit foarte multe idei teoretice de acolo.
Aveau o atracție mult mai puternică pentru marile minți ale timpului,
ceea ce în viziunea lor era o versiune creștină cu autoritate a Bibliei.
Își petreceau mult timp gândindu-se la asta. Dar aceste povești antice
grecești și romane au supraviețuit și au rezistat
sub acest nume de Fabulae. Acum, lucrurile s-au schimbat puțin mai mult
când o figură numită Bernard de Fontenelle, ale cărui date sunt 1657-1757 a apărut
și s-a uitat la unele din aceste povești. Era interesat, ca unii din
contemporanii săi, de ele ca un fel de povești frumoase
pe care să le ai, care erau plăcute de auzit și poate puțin picante uneori, dar știi,
suficient de bune să le ai la îndemână. Dar Fontenelle mai avea și alte viziuni,
s-a uitat foarte atent la ele și în viziunea lui, miturile se dezvoltă ca o reacție
a oamenilor timpurii la mediul natural care îi înconjoară.
Sunt, în viziunea sa, o încercare de a explica, altfel greu de înțeles,
trăsături ciudate ale lumii noastre naturale. Deci, un afloriment ciudat al unui munte,
o vale foarte dramatică, poate un tunet sau un fulger, aceste lucruri,
Fontenelle spunea că necesitau ca oamenii antici să dezvolte o explicație.
Și când se temeau de lumea din jurul lor sau găseau lumea din jurul
lor stranie, încercau să dezvolte aceste explicații în limba în care știau cum
și aceea era limba mitului. Deci conform lui Fontenelle,
miturile sunt încercări de a explica și sunt încercări de a explica trăsături
ciudate ale peisajului natural. Ființele umane timpurii, potrivit acestei
narațiuni pe care o ilustra, sunt oarecum ca tine și ca mine.
Încearcă să facă ceva ce tu și eu facem. Încercau să facă știință
să explice lumea, dar lucrează cu un set de date foarte
limitat și de asemenea creierele lor funcționează într-un anume mod mitic
încât nu produc genul de explicații științifice pe care noi le avem.
Mitul este o încercare de a face știință și este cel mai bine privit ca un fel de
proto știință sau știință proastă. Nu funcționează corect, dar impulsul
pe care îl generează este similar impulsului pe care noi oamenii moderni,
noi cei moderni care trăim în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, împreună cu Fontenelle,
noi ființe umane moderne îl manifestăm deja în cunoștințele noastre științifice.
Mergând mai departe, niște viziuni din timpul Iluminismului,
vom lua un personaj  numit David Hume, îmbrăcat aici în ținută grecească,
m-am gândit că ar fi potrivit, datele lui Hume sunt 1711-1776,
un an fatidic, iar Hume are niște idei interesante
despre mit pe care le-a transmis, voi sublinia doar un aspect al lor.
Hume este caracteristic pentru o, să îi zicem, nerăbdare a iluminismului
cu mentalitatea mitică. Există un sentiment în multe figuri din
Iluminism că, ceea ce se întâmplă în jurul lor în această perioadă
este ceva fenomenal, că este o naștere a gândirii raționale
și o eliminare a modurilor vechi de a gândi care nu se compară
cu raționalismul. În această poveste, conceptul
de mit ocupă o poziție secundară, este grupat cu aceste mentalități
anterioare, pe care mințile noastre raționale, pe care le dezvoltăm în ființe umane
ale Iluminismului, mințile noastre raționale le lasă în sfârșit în urmă, îl dăm
la o parte și dezvoltăm noi moduri științifice de a gândi.
Deci, pentru Hume, cât și pentru alții din Iluminism, un mit
nu este o sursă de mare interes. Era perceput ca rezultatul unor ființe
umane temătoare creând povești într-un mod care era consolator pentru ei, dar nu avea
să merite mult timp să încerci să studiezi aceste lucruri.
Trecând la o altă figură, Christian Gottlob Heyne, ale cărui date sunt
1729-1812, lucrurile se schimbă mult. Heyne se plasează, în caracterizarea sa
a mitului, destul de departe de unde se aflau figurile Iluminismului și
este interesat de aceste povești mitice dintr-o perspectivă diferită.
Este interesat de fapt de toată această lume antică.
Heyne este un precursor modern al tipului de domeniu pe care îl studiem acum
în universități sub numele de studii clasice. Heyne era interesat de această lume
antică, de greci și de romani, și voia să știe mai multe despre ea,
voia să știe tot ce putea despre ea. Așa că avea pe raft un fel de carte care îl ajuta să referențieze lucrări
vorbind despre geografia antichității, o alta care s-ar putea
referi la toate plantele și animalele antichității,
nume de râuri, de locuri, nume proprii și cum erau înrudiți unii cu alții
oamenii în antichitate. Erau foarte multe date,
date de context de care Heyne și colegii lui aveau nevoie pentru a încerca
să înțeleagă această antică lume căreia îi erau atât de devotați.
Printre aceste seturi de date, în viziunea lui Heyne, era și mitul.
O persoană educată care încerca să înțeleagă lumea antică trebuia
să înțeleagă aceste povești mitice antice. Deci pentru el oferea o formă de erudiție
pentru a înțelege contextul ceea ce îl ajuta să înțeleagă mai bine
grecii și romanii de care era așa de interesat să îi înțeleagă.
Ca geografia sau lingvistica sau biografia, ne oferea
informații contextuale. Acum, pe lângă a da puțin mai multă
atenție acestor povești, Heyne a dezvoltat niște idei diferite
de cele de dinaintea lui. La fel cum sau în contrast cu felul în care
Fontenelle și Hume credeau că miturile apar din teamă de mediul
natural și un fel de încercare timpurie de a veni cu niște
explicații jalnice pentru lucruri, Heyne a spus, ei bine, nu este doar frica să ne motiveze,
este un tip de reacție umană un pic mai complexă față de peisajul natural,
reacția de venerație. Acum, venerația este teamă amestecată cu
uimire și Heyne privea ambele lucruri ca ghidând și motivând impulsurile
în crearea mitului antic. Deci, ființele umane acum sunt puse
într-o poziție, când creează mitul sunt într-o stare atât de teamă cât și de uimire
față de lumea din jurul lor. Deci pentru el, mitul nu este doar iraționalitate
bazată pe teamă sau încercări nereușite de a explica, apare și dintr-un sentiment
intern de uimire, pe care, se presupune, toți îl vom simți când ne vom uita la
tipurile sublime de caracteristici ale peisajului nostru natural.
A sta pe vârful unui munte, a privi o întindere frumoasă de ocean
sau un râu minunat, este un sentiment de uimire care este o reacție umană
comună față de un asemenea lucru. Desigur, poate unii se tem,
dar se și minunează. Când acest sentiment de venerație a apărut,
Heyne credea că era vreo nouă dimensiune a expresiei umane care trebuia să se
dezvolte pentru a putea exprima acel sentiment de venerație în fața lumii naturale.
Iar acesta este ceva ce Heyne a spus că este identic cu mitul.
Mitul este un gen specific pe care ființele umane l-au folosit pentru a exprima un
sentiment de venerație față de mediul natural. Acum, colegii lui vorbitori de latină din apropiere ar fi catalogat asta
drept Fabula sau Fabulae, dar pentru Heyne, Fabula Fabulae
nu era suficient de bogată pentru a descrie despre ce vorbea; nu se referea
la născociri care ar putea avea o fărâmă de înțelepciune în ele sau nu.
Nu vorbea despre asta. Vorbea despre altceva, o formă
spontană de expresie umană de uimire în fața lumii din jurul nostru, iar
pentru asta avea nevoie de un nou termen. Fabulae nu avea să eticheteze tipul
de povești de care era interesat. Deci ce a făcut a fost să apeleze la
greacă și să scoată un termen pe care l-am văzut în prima prelegere,
termenul grec muthos. Și când a făcut-o, a lăsat moștenire
categoria mitului ființelor umane moderne. De acolo vine mitul, când Heyne se decide
să reînvie un termen grec și să îl aducă în germana contemporană ca termenul
mythos și de acolo trece în engleză și latină și franceză în toți
ceilalți termeni similari cu acesta. Heyne făcea asta pentru că
termenul latin pe care îl avea la îndemână era, credea
el, nu foarte de ajutor pentru a descrie un tip diferit de imagine pe care credea că
îl îndeplinesc  poveștile decât credeau colegii săi precedenți.
A zis, sigur, este adevărat că oamenii timpurii erau puțin mai iraționali decât tine
și mine și erau înclinați să aibă reacții grandioase în fața lucrurilor,
erau neastâmpărați, într-un fel în care poate sunt copiii mici.
Deci vedea asta ca pe un fel de caracteristică a unei mentalități timpurii.
Limba lor, de asemenea, spunea Heyne, era foarte concretă, nu aveau
cuvinte abstracte pentru lucruri complexe din jurul lor deci doar
indicau către lucruri concrete pentru a reprezenta aceste idei mai abstracte.
Deci mitul este o concretizare a ideilor abstracte, credea că va găsi
abstracții sub limbajul concret, sunt legate în special
de peisajul natural, deci în loc să vorbească despre teamă
sau un lucru înfricoșător care s-a întâmplat, Heyne vorbește despre o conexiune
umană cu mediul. Deci când un om se află în fața
unui anume tip de peisaj, va reacționa într-un fel, când omul
se află într-un alt tip de peisaj, poate va reacționa diferit. Deci miturile acum devin
conectate de lumea din jurul lor, lumea din jurul oamenilor care le creează.
Aceasta este o idee care va continua într-o formă importantă în gândirea următoarei noastre figuri:
Johann Gottfried Herder. Datele lui Herder sunt 1744-1803 și
Herder ca precursor timpuriu al Romantismului a promovat acest fel de reacție
împotriva Iluminismului, a reacționat atât de puternic de fapt
încât dezvoltă o altă viziune care spune că nu, nu se poate spune că miturile sunt doar
minciuni sau greșeli așa cum poate credeau colegii mei iluminiști.
În schimb, sunt de fapt adevărate și nu doar că sunt adevărate și adevăruri,
sunt adevăruri profunde. Cele mai profunde adevăruri pe care oamenii
le au de exprimat, le-au auzit sau gândit, le-au exprimat prin mit.
Deci am ajuns departe de la viziunile de mai devreme și acum am îmbrățișat
ideea că miturile sunt cele mai profunde manifestări ale spiritului uman
care sunt posibil de găsit. Miturile, în viziunea lui Herder,
iar viziunile sale sunt moștenite mai târziu de romantici, credea că miturile
fac parte din ființele umane. Era un fel de lucru comportamental înnăscut
pe care ființele umane îl făceau când se confruntau cu mediul înconjurător și
aveau sentimentele de venerație care îi asaltau. Miturile pur și simplu veneau din ei.
Ieșeau cumva automat din ființele umane.
Mai mult, nu doar mitul despre care am vorbit era în această categorie a mitului,
Herder credea în schimb că era o capacitate mai mare de expresie umană
care ieșea la lumină. Deci mitul era de fapt identic cu poezia, mitul era identic cu religia,
era identic cu limbajul. Toate acestea erau încercări umane
de a crea și a exprima idei profunde care rezultau din sentimentul
ființelor umane de a fi vii, ce înseamnă să fii o creatură care trăiește,
respiră este ceea ce capturăm în mituri. Deci avem acum un răspuns autonom care
este foarte diferit în viziunea lui Herder, de această încercare de a explica
care a apărut la unele din figurile anterioare. Deci, pe măsură ce avansăm, vom vedea
că sunt multe idei diferite despre mit care s-au dezvoltat; am făcut doar o
prezentare scurtă a câtorva dintre cele antice și acum acelea din perioada
modernă, cel puțin de la Renaștere până la Iluminism și romantici.
Vom merge înainte cu niște viziuni contemporane specific în acest curs
și când o vom face ne vom rezerva puțin timp din cursul nostru, vom face un pas
înapoi, vom introduce niște idei în detaliu. Înainte de a face asta, voiam să închei cu o idee despre mit, o definiție
a mitului pe care o vom folosi ca mod standard de a vorbi despre
ceea ce studiem în curs. Walter Burkert, un clasicist în viață
din Elveția, un om minunat, un om foarte generos
ne-a învățat pe mulți dintre noi din domeniu foarte multe.
Walter s-a născut în 1931. Încă în viață, încă activ ca figură academică, scrie cărți și articole
și ne ține pe toți ocupați. Definiția mitului cu care vine  Burkert
este una pe care o vom folosi ca definiție standard testată
și adevărată în acest curs. Conform lui Burkert, mitul este
o poveste tradițională spusă cu referință parțială secundară
la ceva de importanță colectivă. Voi repeta asta.
Mitul este o poveste tradițională spusă cu referință parțială secundară
la ceva de importanță colectivă. Vreau să adaug o explicație la asta, deci
puneți o virgulă după definiția lui Burkert iar aceasta este explicația Struck,
„spusă de cineva pentru un anume motiv”. Miturile nu plutesc în spațiu,
amintiți-vă primul slide. Sunt spuse într-o limbă de oameni din
specia noastră și sunt spuse de anume exemple dintre noi și sunt
mereu spuse pentru un motiv. Oamenii nu fac lucruri fără rost,
fac lucruri dintr-un motiv. Deci vom folosi această definiție brută
și pregătită, încercată și adevărată când avem nevoie de una în acest curs și în
același timp ne vom aminti că toate celelalte idei despre mit pe care
le-am dezvoltat în aceste prime prelegeri vor fi în continuare pe masă. Le vom avea în vedere pe toate
atâta cât putem. Deci cu aceste idei în minte, în curând
vom începe să ne îndreptăm spre niște material mitic real.
Suntem cam pregătiți.