În continuare ne vom uita la ideile pe care le aveau anticii despre propriile mituri. Grecii nu erau doar cititori sau ascultători pasivi la propriile povești mitice, aveau idei despre ele și încercau să înțeleagă ei înșiși despre ce era mitul. Am început în acest curs cu niște idei timpurii despre mit, uitându-ne la cuvântul englez contemporan „myth” și multe idei contradictorii și interesant contradictorii care sunt cuprinse în el. Ei bine, această poveste devine și mai bogată când privim înapoi în timp și ne uităm la ce credeau anticii despre propriile lor povești mitice. După acest video, vom avansa și ne vom uita la lucrurile din Renaștere și mai târziu, dar aici ne vom uita la ce credeau cei din antichitate despre propriile povești mitice. Vom descoperi că viziunile nu sunt uniforme, că sunt foarte diferite și vom avea multe voci reprezentate, începând cu un comentator antic anonim al unui manuscris, cineva care a scrijelit pe marginea mitului pe care îl citea. Acesta era despre, ei bine, cineva despre care vom petrece ceva timp vorbind, un mit în care se petreceau niște lucruri obscene, zei având relații sexuale în public, iar acest comentator anonim din manuscris scrie pe marginea manuscrisului: „Printre unii oameni, aceste lucruri nu sunt permise pe baza expunerii indecente.” Da, este adevărat, cenzura ca o atitudine față de aceste povești mitice este bine, sănătoasă. Câțiva dintre comentatorii antici sunt foarte scrupuloși despre ceea ce ar trebui să fie spus și ce nu ar trebui să fie spus. Și există o poliție a decenței care activează aici, care vrea să se asigure că poveștile care sunt respuse sunt curățate puțin, cum vrea să se asigure comentatorul nostru aici. O altă figură, Platon, ale cărui date sunt 429 până în 347 î.e.n., un mare filosof în tradiția vestică, avea multe vederi complexe despre mitul antic și despre poeții care respun aceste mituri. Cele mai multe dintre ele nu erau așa de ușor de acceptat, deoarece Platon nu era un prieten al poeților. În Republica sa, are multe comentarii diferite care dezvoltă o parte din ideile sale și iată una pe care vreau să o folosesc pentru cursul nostru. „Asemenea afirmații sunt atât nepioase cât și false. Pe deasupra, sunt dăunătoare celor care le aud. Pentru că fiecare om va fi îngăduitor cu propriile sale greșeli, dacă este convins că așa sunt și erau acțiunile [zeilor]”. Platon încă o dată face un comentariu despre același lucru despre care a făcut și comentatorul anonim din manuscris, vorbind despre zei care au relații sexuale în public și spune, ei bine, nu putem să facem asta. Dar observați cum critica lui Platon este puțin mai tranșantă decât cea care este oferită de comentatorul din manuscris. Precedenta era doar despre decență și indecență și, cred, îngrijorată de a fi scandalizată de niște lucruri obscene care se întâmplă. Platon în schimb, se concentrează pe efectele vătămătoare pe care le va avea asupra oamenilor auzul acestor povești când construiesc valori în cultura lor. Deci, aici, miturile nu sunt doar ceva pe care îl asculți sau de care te bucuri sau de care chiar ești jignit. Sunt puternice. Modelează de fapt tipul de persoană care ești și tipul de valori pe care le ai. Conform lui Platon atunci, avem o altă idee, care este că miturile au puterea de a construi cultura. Miturile au puterea de a construi cultura. O altă figură care îl precede pe Platon este Xenofan din Colofon, cunoscut pentru multele sale viziuni colorate. Unele din ele care au de-a face cu mitul, sunt scrise între secolele al VI-lea și al V-lea î.e.n și sunt spuse ca mici cuvinte de înțelepciune. „Muritorii consideră că zeii se nasc și că au haine și vorbire și corpuri ca ale lor. Etiopienii spun că zeii lor au nasul cârn și sunt negri, tracii, că ai lor au ochi albaștri deschis și păr roșu. Dar dacă vitele și caii sau leii ar avea mâini sau ar putea să deseneze, caii ar desena formele zeilor lor drept cai, vitele drept vite.” Xenofan are o viziune destul de sofisticată aici, iar dacă ne gândeam la repezeală că toți acești antici credeau propriile mituri, ei bine, nu. Xenofan avea o viziune foarte sceptică. Este sceptic în legătură cu tipurile de forme pe care poeții le dau zeilor și a avea zei antropomorfizați și mergând în forme care par ca ale noastre. Mai mult, adaugă, știi, ce se întâmplă aici în aceste povești mitice este că tot ce facem noi ca greci este să reflectăm înapoi în zeii noștri ceea ce vedem în noi înșine. Ne facem poveștile mitice pe tipurile de valori culturale pe care le avem și dacă am avea diferențe etnice, cum observă la etiopieni sau la traci, ne-am face poveștile mitice conform unei reflecții a ce etnii și ce calități specific etnice avem încât să fie bune pentru noi. Iar aceasta ar fi adevărat, de asemenea, chiar și între specii. Deci, conform lui Xenofan, cultura de fapt construiește mitul. Cultura joacă un rol formativ pentru tipurile de mituri pe care oamenii și le spun unii altora. Inversăm o observație din Platon, punându-le pe cele două laolaltă, avem de-a face cu o relație și o observație foarte puternice. Să ne uităm la o altă teorie, un personaj numit Metrodor din Lampsakos, care a trăit în secolul al V-lea î.e.n., nu o persoană foarte cunoscută, dar o parte din ideile sale sunt păstrate de oamenii de mai târziu care îi comentează, îi citează opera și unul din faimoasele citate supraviețuiește aici: „nici Hera, nici Atena, nici Zeus nu sunt lucrurile pe care aceia care le consacră temple și ziduri le consideră a fi, ci sunt manifestări ale naturii și aranjamente ale elementelor. Agamemnon este aer, Ahile este soarele, Elena este pământul și Paris aerul, Hector este luna. Dar printre zei, Demetra este ficatul, Dionisos este splina, iar Apolo bila. Deci, Metrodor se uită la aceste povești și spune, știi, ce se întâmplă la suprafață când un zeu vorbește cu un om sau un om vorbește cu un zeu sau un zeu vorbește cu un zeu, nu este ca și cum am avea niște divinități plutind în jur purtând conversații cu alții sau implicați în acțiuni fizice propriu-zise. În schimb, ceea ce avem sunt reprezentări ale unor adevăruri profunde, expunând simbolic înțelepciune profundă, ascunsă. Și uitați-vă la genul de mapare pe care Metrodor o face când vorbește despre codul care stă la baza acestei înțelepciuni ascunse. Toate ființele umane, în poveștile de care este interesat, acest extras din Iliada lui Homer, îl avem pe Agamemnon care este legat de aer, Ahile soarele, Elena pământul, Paris aerul, Hector luna, deci toți acești oameni sunt legați de anume bucăți din cosmosul natural, fizic. Mai mult de atât, bucățile, relațiile dintre oameni și bucățile cosmosului nu trebuie să fie unu la unu. Agamemnon este aer și Paris, de asemenea, în același timp, este aer. Deci relațiile pot fi multiple, de la figuri la caracteristici ale cosmosului, iar apoi, când ne uităm la zei, ei bine, uitați-vă la ce sunt mapați zeii. Înțelesurile lor profunde, ascunse, reprezentările lor simbolice sunt părți ale corpului. Demetra este ficatul, Dionisos este splina și Apolo bila. Deci poate, sugera că atunci când spunem povești despre ființe umane, ce facem de fapt este să reflectăm adevăruri profunde despre unele caracteristici ale cosmosului fizic din jurul nostru și când spunem povești despre zei, ceea ce facem de fapt e să reflectăm idei profunde pe care le avem despre natura noastră umană. O idee fascinantă. Nu îl avem pe Metrodor să îl întrebăm. Îmi doresc să fi avut mai multe să citim din el, în locul, știți, acestor mici fragmente. Deci, privind la viziunea lui Metrodor despre lume, aceasta este o școală foarte faimoasă de idei antice despre mit, numită alegorie. Metrodor și mulți alții erau convinși de ideea că miturile aveau adevăruri profunde, ascunse. Aceia care credeau asta, pot fi grupați sub școala de alegorie antică, iar când întâlneau povești mitice își spuneau ok, nivelul de suprafață trebuie să fie un cod pentru niște adevăruri ascunse, mai profunde. Și tot felul de povești sau tot felul de înțelesuri sunt descoperite și găsite în aceste povești mitice, povești despre cosmosul fizic și forma sa, despre vreme, despre moralitate. Tot felul de înțelepciune ascunsă se credea că este conținută în aceste texte bogate, puternice, mai ales ale lui Homer. Cititorilor antici le plăcea să îl citească pe Homer alegoric și să găsească adevăruri profunde ascunse în ele. Acum, toată această căutare după înțelesuri ascunse poate uneori să devină enervantă, corect? Pentru că o persoană poate spune, uite, este un înțeles ascuns aici și este un înțeles ascuns aici. De obicei nu aduci autorul înapoi să spui ai intenționat asta sau nu? La un anume punct, sunt unii oameni care au dezvoltat un fel de strategie anti-alegorică. Aristarh din Samotrace este una din aceste figuri. Datele sale sunt 216 - 144 î.e.n. Este un comentator foarte sobru, un tip academic de persoană, interesat de o abordare literară pentru poveștile mitice și ne-a spus o viziune care a fost capturată de un comentator ulterior care i-a sumarizat viziunile în acest fel: „Aristarh credea că cititorii miturilor nu ar trebui să ia lucrurile spuse de poeți, scuze, ar trebui să ia lucrurile spuse de poeți mai mult ca legende conform licenței poetice și să nu se deranjeze în legătură cu ce este în afara lucrurilor spuse de poet.” Deci Aristarh spune faceți un pas înapoi de la a încerca să găsiți toate aceste adevăruri profunde ascunse acolo. În schimb, ceea ce veți vedea este o poveste care, datorită licenței poetice, poeților le place să spună reprezentări exagerate ale lucrurilor, dar nu încercați să căutați buchete de înțelepciune ascunsă acolo. Deci Aristarh ne oferă o viziune pe care am caracteriza-o drept ceva care este literar și destul de puternic antialegoric. În final, printre viziunile antice, vreau să aruncăm o privire la un personaj numit Evhemer. Datele sale sunt din secolul al IV-lea până în secolul al III-lea î.e.n. și iată un nou exemplu de sumar de idei într-un autor ulterior. Nimic nu supraviețuiește cu excepția a mici citate din Evhemer, iar acest sumar ne ajută să îl înțelegem. „Zeii, ni se spune, erau ființe terestre care au obținut onoare și faimă nemuritoare datorită darurilor către umanitate. Cu privire la acești zei, multe și variate relatări au fost transmise de către scriitorii de istorie și mitologie.” Deci Evhemer era de părere că poveștile pe care le auzim sunt de fapt bazate pe personaje istorice reale. Aceste povești despre personaje istorice sunt spuse și respuse în timp până ajung practic divinizate. Devin zei prin repovestire și de aici provin miturile. Personaje reale și istorice sunt în spatele oricăruia din personajele mitice pe care le avem. Cu trecerea timpului, evhemerismul și alegoria sunt două din cele mai proeminente teorii care supraviețuiesc. Vom vedea în Evul mediu și apoi în segmentul nostru următor, ne vom uita ce se întâmplă în Renaștere și după pe măsură ce oamenii încearcă să înțeleagă aceste povești ciudate, minunate. Dar în Evul mediu, alegoria și evhemerismul sunt ideile care au cea mai mare greutate.